Observăm în ultimele luni o realiniere aproape generală a politicii externe și de securitate a statelor europene membre NATO, fie în urma recomandărilor Alianței în contextul reuniunii de la Madrid, fie din proprie inițiativă.
La 27 februarie ac., trei zile după invadarea Ucrainei de către Federația Rusă, cancelarul german Olaf Scholz lansa un vast program de reînarmare a țării sale, în valoare totală de 102 miliarde de euro în paralel cu creșterea cheltuielilor militare la 2% din PIB.
Aceasta, după ce ani la rând, bugetul militar a depășit cu puțin 1% din PIB. O adevărată revoluție pentru Germania. S-ar putea crede că agresiunea Moscovei ar fi generat inițiativa fără precedent a Berlinului însă ,,operațiunea specială militară’’ din Ucraina nu a făcut decât să readucă rapid în actualitate ceea ce era de mai multă vreme în planurile autorităților germane.
Pentru a explica rațiunea care a stat la baza creșterii cheltuielilor militare ale Germaniei trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria recentă a UE mai precis în contextul creării fondului European Peace Facility (Epf) și Strategic Compass - Busola Strategică a Uniunii. Epf a fost instituit în martie 2021 și reprezintă un mecanism de finanțare a acțiunilor UE pe segmentul de apărare din cadrul Pesc - Politica externă și de securitate comună.
Dispune de un buget total de 6 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027 și are două componente: operațiuni militare și măsuri de asistență. Între primii beneficiari ai acestora din urmă: forțele armate ale Ucrainei. Busola Strategică este un ambițios plan de acțiune având ca obiectiv consolidarea politicii de securitate și apărare până în 2030. Implementarea acesteia va întări securitatea transatlantică și globală într-un cadru de complementaritate cu Alianța Atlantică, care conform Conceptului Strategic adoptat la Madrid luna trecută, rămâne structura fundamentală a apărării colective pentru membrii săi.
În noul context, Germania nu-și putea permite să rămână încorsetată în vechea sa politică antimilitaristă, așa cum făcuse vreme de câteva zeci de ani după al Doilea Război Mondial. În 2021 a cheltuit 56 de miliarde de euro - o premieră - pentru forțele sale militare venind pe locul trei în Occident după Marea Britanie și Franța.
Dacă inițiativei din februarie îi adăugăm decizia de a trimite arme în Ucraina, observăm că este vorba de două acțiuni politice singulare din punct de vedere istoric care ar pune capăt ,,austerității militare’’ a Berlinului. Se cuvin însă unele precizări: Germania deține de mai multe decenii hegemonia economică în Europa și a obținut-o pe cea politică în timpul Angelei Merkel, transformând tandemul franco-german relativ eficient într-unul germano-francez, mai degrabă formal, într-o perioadă când la Paris s-au succedat doi președinți, Sarkozy și Hollande, care au ținut cu greu piept Berlinului. De fapt vechiul tandem De Gaulle - Adenauer nu a mai fost egalat decât de cel din anii ’80 – ‘90: Mitterrand - Kohl.
Faptul că Germania a pierdut două războaie mondiale, s-a ales cu pierderi teritoriale substanțiale după fiecare dintre ele și fost divizată mai bine de 40 de ani - a întârziat cu aproape un secol revenirea sa în fruntea Europei continentale. După 1945, Berlinul a înțeles că era absolut necesar să evite pentru totdeauna parcurgerea unui traseu național solitar.
Nu mai era loc pentru naționalismele care o aduseseră la sapă de lemn. Aderând la NATO, s-a subordonat Statelor Unite și pentru o vreme a acceptat, disciplinată, dominația politică a Franței pe continent. Rolul de subordonat în Alianță și în Europa s-a încheiat de facto de multă vreme, însă teoretic a rămas în vigoare pentru câteva decenii. Brexitul a limpezit puțin apele iar Germania este pe cale să devină comandantul șef al Uniunii Europene la toate capitolele. Desigur, ar fi o exagerare să i se atribuie Berlinului acest titlu în virtutea unei acțiuni politico-militare care este doar la început.
Suta de miliarde de euro - pentru Germania nici nu este foarte mult - și procentul din PIB alocat armatei nu înseamnă o creștere pluridimensională rapidă a potențialului german. Ar fi nevoie de aproape un deceniu pentru atingerea obiectivelor propuse - poate chiar mai mult dacă ținem seama de criza energetică actuală și viitoare, datorată conflictului din Ucraina și nu numai.
În plus, peste Rin este Franța încă tributară doctrinei gaulliste și unui gen de oportunism care o determină să susțină constant militarizarea UE - în formule mai mult sau mai puțin politizate - unde ar dori să obțină prima poziție. Desigur, înarmarea Germaniei nu poate fi privită cu mare bucurie la Paris întrucât Berlinul, obținând autonomie militară, va ține mai puțin cont de interesele geopolitice franceze mai ales în Mediterana și Sahel.
Germanii acordă o importanță particulară Flancului Estic al NATO în timp ce francezii au în vizor Flancul de Sud. Sub semnul întrebării este și un eventual sprijin politic pentru proiectul lui Macron privind autonomia strategică a Europei sau programele franco-germane în domeniul industriei armamentului. Noile fonduri vor merge în mare parte spre complexul militar-industrial german care, în contextul reducerii cooperării bilaterale, ar putea deveni unul dintre concurenții de marcă ai celui francez. În domeniul producției de arme concurența este acerbă iar interesele de grup sunt în urma celor naționale.
Peste Atlantic, inițiativa de înarmare a Berlinului ar trebui bine primită și chiar aplaudată întrucât aduce o contribuție esențială la rezolvarea uneia dintre problemele strategice majore ale Washingtonului: deplasarea spre regiunea Indo-Pacific a sistemului său de interese. Încurajând și sprijinind Germania - alături de Polonia și România - în apărarea aliniamentului Marea Baltică - Marea Neagră, America este liberă să redirecționeze o parte importantă din resursle proprii spre zona menționată. S-ar părea că secolul Asiei a început iar Europa ar deveni încet, încet, un reper arheologic pentru Washington dacă Moscova și-ar vedea de treabă. Dar asta este deja o altă poveste.