DUPĂ DOUĂZECI DE ANI. Pe 4 iunie 1989, Polonia ţinea primul curs intensiv despre cum se tratează, fără bisturiul violenţei, cancerul socialismului.
Atunci, au fost suficiente câteva ore de libertate pentru ca istoria să destituie utopia marxistă. În aceeaşi zi, la mii de kilometri distanţă, un alt univers orwellian încerca imposibilul: sute de mii de tineri chinezi înfruntau tancurile în Piaţa Tiananmen.
Evenimentul Zilei a stat de vorbă cu Vladimir Tismăneanu despre această zi specială, ale cărei semnificaţii continuă să-şi pună amprenta asupra prezentului, chiar şi la două decenii distanţă. Concluzia politologului? ”O lume fără 4 iunie ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră”.
EVZ: Domnule Tismăneanu, puţine zile au şansa istorică să producă un impact de dimensiunile celui provocat, în urmă cu două decenii, de ziua de 4 iunie. Vorbim, în primul rând, de breşa produsă în spatele Cortinei de Fier de primele alegeri libere, ţinute în Polonia. Mai mult însă, 4 iunie este momentul reprimării brutale a demonstranţilor din Piaţa Tiananmen, dar şi ziua în care Ali Khamenei a devenit “Liderul Suprem” al regimului teocratic iranian. Fiecare în parte, aceste evenimente au schimbat – şi continuă să o facă – milioane de destine. Cum ar fi arătat, în bine şi în rău, lumea de astăzi fără acel 4 iunie 1989? Vladimir Tismăneanu: Revoluţiile, breşele istorice, marile convulsii politice nu încep într-o zi, o ştim de la François Furet. Dar există clipe-simbol, momente care parafează despărţirile de “vechiul regim” de o manieră decisivă şi de neuitat. Aşa a fost, de pildă, 14 iulie 1789. Ziua de 4 iunie1989 a înglobat, într-un ansamblu ameţitor de semnificaţii, deopotrivă finalul despotismului bolşevic în Europa, reacţia revanşardă a birocraţiei comuniste post-maoiste din China şi persistenţa aspiraţiilor fundamentaliste în Iran. Mă voi rezuma la a spune că, după 4 iunie 1989, “blocul sovietic” a încetat să mai existe în sensul cunoscut după înfiinţarea Pactului de la Varşovia în 1955.
Atunci a devenit de negândit o intervenţie a „statelor frăţeşti” pentru a împiedica evoluţiile pluraliste. Sigur, Ceauşescu şi Honecker puteau deplora această direcţie revoluţionară, o puteau osândi drept o „deviere de dreapta”, buharinistă, dar vocile lor răsunau de-acum în pustiu. Peste câteva săptămâni avea să înceapă marele exod al cetăţenilor din RDG către RFG. O lume fără 4 iunie, în acest sens, ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră. După cum una fără represaliile sângeroase din Piaţa Tiananmen ar fi putut însemna tranziţia Chinei către un postcomunism civic-democratic.
Pentru prima oară, după decenii de conducere autoritară, un regim comunist era de acord în Polonia anului de graţie 1989 să accepte competiţia electorală. Liderii comunişti de la Varşovia erau îngrijoraţi, mai degrabă, că Solidaritatea va lua atât de puţine voturi încât oficialii Poloniei vor fi acuzaţi în Occident de fraudarea alegerilor. Ce s-a întâmplat până la urmă? Erau liderii Partidului Muncitoresc Unit Polonez atât de siguri de victorie încât au uitat cu totul să aplice metodele din manualul de bază al comunismului? În primul rând, trebuie amintit că liderul PMUP, Mieczsyslaw Rakowski, era el însuşi un gorbaciovist, un jurnalist care fusese cândva implicat în acea sagă a revizionismului marxist de la sfârşitul anilor ‘50 şi începutul anilor ‘60. Rakowski se cunoştea personal cu mulţi din inspiratorii revoluţiei civice, inclusiv cu filosoful Leszek Kolakowski. În 1968, fusese printre cei care au protestat împotriva campaniei antisemite organizate de şeful Securităţii, generalul Moczar.
La fel de important era faptul că semnalele care veneau de la Moscova, după venirea la putere a lui Gorbaciov în martie 1985, sugerau tot mai categoric că puterea imperială nu mai era dispusă să se angajeze în noi aventuri militare de natură poliţienească, precum în Ungaria în 1956 ori în Cehoslovacia în 1968. „Doctrina Sinatra”, cum i s-a spus, considera că statele est şi central europene acţionau de-acum pe cont propriu. Încă din 1988, între exponenţii facţiunii reformatoare din PMUP şi cei ai opoziţiei democratice, deci ai sindicatului liber şi auto-guvernat Solidarnosc, începuseră să aibă loc contacte, adeseori mijlocite de ierarhia Bisericii Catolice.
Polisul paralel Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în prăbuşirea comunismului polonez şi mondial a fost esenţial. Liderii pro-sovietici de la Varşovia erau descumpăniţi de noua linie sovietică, nu mai aveau repere precise, cârlige de acroşaj ideologic. Neo-staliniştii nu mai aveau pe cine să se bizuie în facţiunea dominantă de la Kremlin. Nici măcar „conservatorul” Egor Ligaciov nu preconiza o intervenţie militară pentru a salva ruinele leninismului polonez. A fi pro-sovietic la ceasul perestroikăi însemna să fii pro-Gorbaciov, deci anti-stalinist.
Evident, prizonieri ai propriilor ficţiuni propagandistice, liderii comunişti polonezi şi-au supraestimat forţa, au mizat pe inerţia populară, pe frica de schimbare şi au minimalizat şansele mişcării Solidarnosc de a câştiga electoral de o manieră copleşitoare. A fost, dacă vreţi, un efect pervers al unui sistem care a ignorat deliberat, vreme de decenii, orice feedback societal. Ceea ce nu înţelegeau generalul Jaruzelski (conducătorul suprem din Polonia) şi aliaţii săi este că în anii de după Legea Marţială (proclamată în decembrie 1981), societatea civilă poloneză se maturizase, îşi construise reţele de afirmare, comunicare şi participare care nu mai puteau fi distruse.
Cu alte cuvinte, prinsese fiinţă o contra-societate, un univers politic concurent, ceea ce disidentul ceh Vaclav Benda numea polisul paralel. Obişnuiţi să trăiască în spaţiul aseptic dominat de cultul puterii, liderii comunişti nu aveau cum să anticipeze efectele mobilizator-subversive ale puterii celor fără de putere, spre a relua superba formulare a lui Vaclav Havel.
Trecutul care nu mai trece: cinismul resemnării Ştim astăzi că absenteismul la alegerile din Polonia din iunie 1989 a fost masiv. Termenul nu cred că este exagerat: în condiţiile în care se desfăşurau primele alegeri libere, într-o ţară care nu mai experimentase onestitatea electorală din perioada interbelică, aproape 40% din cetăţenii cu drept de vot au refuzat să se prezinte la urne. Inevitabilul de astăzi – prăbuşirea socialismului de stat – atârna în 1989 de un fir, extrem de subţire, al speranţei? Mulţi nu s-au prezentat la vot pentru că nu-şi puteau imagina că potentaţii comunişti vor accepta verdictul urnelor. Unul dintre efectele cele mai păgubitoare şi durabile ale dictaturilor comuniste este tocmai acest cinism, născut din convingerea că, orice a-i face, sistemul este etern şi nimic nu-l poate modifica. Într-un eseu faimos, Leszek Kolakowski observa că perspectiva decesului comunismului într-un interval de timp previzibil rămânea una extrem de vagă.
Toată lumea ştia că sistemul nu este viabil, că este condamnat să piară, însă acest lucru à la longue. Prea puţini erau cei dispuşi să participe la o luptă cu un final situat undeva la capătul vremilor. N-aş exagera însă mergând prea departe în această direcţie interpretativă. Rămâne faptul că cetăţenii au participat la vot şi i-au eliminat pe comunişti de la guvernare. Aici este adevărata străpungere istorică, acea resuscitare a speranţei de a transcende un sistem anchilozat, lipsit de orice sevă interioară, fundamental perdant din perspectivă economică şi morală.
Ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost de fapt o întâlnire a necesarului cu contingentul, o auto-împuternicire, dacă vreţi, a subiectului autonom, o respingere a mecanismelor de supraveghere, cooptare şi integrare create de aparatele totalitare. Logica refuzului se substituia celei a oportunismului. Tocmai de aceea autori precum Timothy Garton Ash ori Ralf Dahrendorf au vorbit despre 1989 ca annus mirabilis.
În iunie 1989, eraţi cercetător la un think-tank de politică externă. Cum se vedeau evenimentele din Polonia prin ochii specialistului? Cum se vedeau, mai ales, prin ochii românului Vladimir Tismăneanu care vedea regimul de la Bucureşti ridicându-se ca o fortăreaţă impenetrabilă în mijlocul castelelor de nisip ale comunismelor din vecinătatea est europeană? În 1989 eram cercetător la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia şi predam la University of Pennsylvania. Ţineam cursuri despre sisteme politice comuniste, despre marxism, revoluţii, utopii. În 1988 publicasem la editura Routledge cartea „Mizeria utopiei”, în care susţineam teza eroziunii ideologice a sistemelor leniniste drept factor crucial într-o iminentă prăbuşire. Urmăream cu mare atenţie ce se întâmpla în URSS, reîncepusem să studiez limba rusă pentru a putea citi în original „Pravda” şi „Literaturnaia Gazeta”.
Îmi amintesc perfect că în vara anului 1989 am fost la Munchen, la Europa Liberă, unde am stat de vorbă cu Michael Shafir, Vladimir Socor, Dan Ionescu, Nicolae Stroescu-Stănişoară, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, Gelu Ionescu şi Max Bănuş despre ceea ce percepeam drept marea cezură, marele clivaj simbolizat de înfrângerea comuniştilor la alegerile din Polonia. De-acolo am plecat la Paris, unde am participat la un colocviu despre „Revoltă şi societate” organizat la Sorbona, legat de bicentenarul Revoluţiei Franceze. Am vorbit exact despre reinventarea politicului în Europa de Est.
Tot în iunie avea loc şi ceremonia de la Budapesta a reînmormântării lui Imre Nagy, un alt semnal izbitor de concret al schimbării timpurilor. Eram între cei care credeau, cu disperare poate, dar erau convinşi că regimul Ceauşescu nu avea cum să reziste ca un atol singuratic, că fisurarea sistemului trebuia să-l afecteze mortal, să ducă la năruirea sa. Unul din marile mele regrete este că istoricul Vlad Georgescu nu a apucat lanţul de evenimente din 1989. Pentru mine, regimul Ceauşescu avea zilele numărate. Dar nu eram un naiv, mă aşteptam la tentative de regrupare a nomenklaturii.
La Varşovia, revoluţionarii îl citesc pe Dostoievski
„Dacă nu ai ceea ce îţi place, atunci îţi place ceea ce ai”. Fraza, exprimată într-un interviu acordat ziarului Cotidianul, îi aparţine lui Lech Walesa, liderul Solidarităţii şi una dintre figurile fundamentale ale postcomunismului polonez. Credeţi că sindicalistul din Gdansk şi-a imaginat altfel democraţia? Întrebarea are un subtext precis: pentru ce au luptat, până la urmă, opozanţii comunismelor europene? Pentru o himeră care nu avea, de fapt, prea multe legături cu realitatea ce avea să se aşeze peste ruinele fostelor ţări socialiste? Disidenţii au luptat pentru libertate, adevăr şi moralitate. Au luptat împotriva duplicităţii, minciunii şi cinismului. Au susţinut ceea ce George Konrad a numit anti-politica. Nu au fost nişte visători incorigibili. L-am cunoscut pe Jacek Kuron, unul dintre fondatorii KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor), după 1989 ministru al muncii, personaj emblematic al gândirii democratice. Kuron a ştiut să combine în acţiunea sa realismul politic şi pasiunea morală.
Comentând volumul de amintiri al lui Kuron, Adam Michnik descrie sintetic, în “Mărturisirile unui disident convertit”, ceea ce eu numesc modelul Kuron: „Despre ce este vorba în ‚Credinţă şi vină’? Despre cum să nu devii un ‚demon’ al lui Dostoievski; cum să nu mergi pe drumul care transformă mişcarea opoziţiei democrate într-o sectă religioasă, care e în acelaşi timp un grup de bandiţi”.
Ethosul disidenţei, dispreţuit şi ponegrit astăzi de mulţi beneficiari direcţi ai revoluţiilor din 1989, este de fapt unul al opoziţiei faţă de orice formă de violenţă, o respingere a machiavelismului leninist şi o asumare a unei viziuni întemeiate pe ideea că „e mai bine să accepţi propria suferinţă din mâini străine decât să provoci tu însuţi suferinţă”. Fie şi numai pentru faptul că a ferit Polonia de furiile patimilor vindicative, că a păstrat viu respectul pentru onoare, civilitate şi decenţă în lupta cu poltronii, fanaticii şi gangsterii, că nu a permis explozii de resentiment şi ură, că i-a forţat pe foştii comunişti să cedeze puterea fără să recurgă la gloanţe, şi tot merită celebrat acest ethos al societăţii civile.
Au eşuat revolutiile din 1989? Eu unul, ma îndoiesc. Dacă adoptăm o perspectivă maximalist-rigoristă, dacă îi aşezăm pe disidenţi pe nişte piedestale „mai înalte decât victoriile lor”, atunci, evident, marile idei au eşuat. Dacă însă ne situăm pe o poziţie mai modestă, vom constata că lumea aceasta, plină de melancolii, nostalgii şi doruri adeseori nemărturisite, este totuşi una în care, cu excepţia Iugoslaviei, au fost evitate conflictele sângeroase, masacrele, conspiraţiile tenebroase, loviturile de stat. Chiar şi Ion Iliescu a trebuit să renunţe la cele mai compromise metode bolşevice după barbaria mineriadei din iunie 1990.
Democraţia legată la ochi
Eroii vizibili ai acelui iunie 1989 sunt membrii Solidarităţii. La mii de kilometri distanţă însă, în exact acelaşi an şi aceeaşi lună, şansa unei mese rotunde era doar o himeră. Vorbim de China şi de protestele din Piaţa Tienanmen. Acolo, eorii sunt perfecţi anonimi, poartă cămăşi albe, plase în mâini şi stau în faţa tancurilor. Putem să facem un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat China în absenţa reprimărilor sângeroase de atunci? Acum vreo zece ani, Adam Michnik îi spunea ziarisului francez Bernard Guetta: „Les héros sont fatigués”. Dar înainte de a obosi, eroii şi-au dat măsura, au creat noi table valorice, au sfidat eshatologia marxistă în numele ideii de libertate, înţeleasă cât se poate de simplu şi ponderat. Este ceea ce au sperat revoltaţii de la Beijing atunci când o glorificau pe „zeiţa democraţiei”.
O Chină fără masacrul din Piaţa Tiananmen ar fi fost una care ar fi acceptat strategia gorbaciovistă. Ar fi urmat o autentică de-maoizare, formarea de asociaţii independente, de formaţiuni civice alternative, de universităţi volante, o resurecţie aşadar a vieţii independente a societăţii. Îngăduiţi-mi să cred că aceste lucruri se vor întâmpla mai devreme decât bănuiesc mulţi analişti.
La douăzeci de ani de la prăbuşirea citadelei totalitare, România îşi celebrează încă enigmele şi nebuloasele, în vreme ce Polonia, de exemplu, îşi construieşte viitorul ştiind care îi este trecutul. Există, până la urmă, vreo legătură între acel iunie 1989 din Polonia şi decembrie ‘89 din România? Fără a ne cunoaşte trecutul, bâjbâim, gafăm, ne lovim cu capul de zid, o luăm mereu şi mereu de la capăt, ca nişte copii legaţi la ochi care se joacă “de-a baba oarba”.
Hannah Arendt a scris: „Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”. Graţie marilor ei disidenţi, graţie intelectualilor critici, graţie învăţăturii lui Ioan Paul al II-lea, Polonia şi-a asumat ceea ce Monica Lovinescu a formulat magistral în imperativul unei etici a neuitării. O etică în care iertarea nu justifică nicicum şi niciodată uitarea.
Pe de altă parte, cei din urmă ajung uneori cei dintâi. Cine şi-ar fi închipuit, acum zece ani, să spunem, că România va condamna oficial, înaintea Poloniei, la cel mai înalt nivel statal, dictatura comunistă, pe tot parcursul ei, drept ilegitimă şi criminală?
Citiţi şi: Tiananmen: 20 de ani de tăcere