Spuneam ieri că achiziționarea de către statul român a lucrării ”Cumințenia pămîntului”, în contextul discuțiilor despre deschiderea unui Muzeu Constantin Brâncuși, ar putea fi primul pas spre o campanie bine organizată prin care România să achiziționeze opere de artă majore de pe piața internațională.
Este vorba, întîi, despre logica viitorului muzeu. Brâncuși, oricît de genial a fost, nu a apărut din nimic. El a ajuns ce a ajuns pentru că a putut să se dezvolte într-un mediu artistic excepțional, care nu este deloc românesc. Brâncuși a devenit Brâncuși cot la cot cu imenși artiști care lucrau în Franța în primele decenii ale ultimului secol și care i-au devenit prieteni, de la Rousseau Vameșul la Modigliani și de la Matisse la Duchamp - artiști diferiți în stil, în limbaj, de multe ori diferiți și ca mijloace de expresie ori ca opțiuni estetice. Toți, însă, inclusiv Brâncuși, erau mînați de un același duh misterios, se aflau sub același cer, se încărcau de același spirit al timpului care a produs colosala explozie de modernism de la începutul veacului trecut. Ca să faci un Muzeu Brâncuși, ești obligat să expui opere ale acestor mari creatori, căci între ei s-a ivit Brâncuși. Sigur, nimeni nu cere acum să reproducem la București ”dream team”-ul artistic de la istorica expoziție ”Armory Show”, din 1913. Dar nu cred că poți vorbi în limbaj muzeal despre Brâncuși fără să-l contextualizezi în mod onest, adică să nu cazi în patetismul penibil al protocronismului și naționalismului spunînd că tot ce a făcut Brâncuși, de la Coloană la Măiastră, se originează direct în folclorul românesc. Contextul care l-a produs pe Brâncuși este dat exact de lista artiștilor care au trimis lucrări la ”Armory Show”, iar acolo nu era nici un alt român. Universalitatea lui Brâncuși obligă la universalitate! Iar puternica influență arhaică ce dă sensuri adînci operei lui Brâncuși vizează spații largi ale culturii omenirii, din Inaida și Babilon pînă în Egipt. A-l reduce la un fel de esențialist al folclorului românesc ar fi o dovadă de prostie. Ca să înțelegi ornamentele de pe Poarta Sărutului, trebuie să revezi arta monumentală egipteană și să știi cîte ceva despre numerologia ce se naște din cifra 4 (nimic neaoș în asta!), ca să pricepi gîtul prelung al domnișoarei Pogany trebuie să privești arta veche africană și tot așa. Muzeul Brâncuși va trebui să arate toate acestea cumva.
Muzeul Brâncuși din România ori va fi un mare muzeu dedicat, de fapt, artei din prima jumătate a secolului XX ori nu va fi deloc, pentru că anvergura lui Brâncuși, cel care a tras după el o lume - singurul român care în istoria lumii a tras după el o lume întreagă! - nu poate fi explicată decît arătînd lumea întreagă născută de el. De asemenea, nu poți face un Muzeu Brâncuși fără să arăți consecințele directe ale operei sale asupra civilizației noastre. Mi se pare obligatoriu ca, într-un viitor Muzeu Brâncuși, să expui arhitectura americană de după 1950, designul interior al anilor 1970, sculptori majori ai modernități precum Isamu Noguchi ori Arnaldo Pomodoro, de nu chiar artiști cu totul actuali care reinterpretează teme brâncușiene (Simon Starling, de pildă), căci toate acestea fac parte din noul vizual planetar la care Brâncuși a contribuit decisiv.
Simt că Brâncuși ne obligă la o Românie care începe să cumpere artă mare. Astfel, obligațiile pe care le avem față de memoria lui ne scoate din marginalitate. A-l respecta înseamnă a încerca, dezinhibat, orizonturile la care el a ajuns. Dacă ne vom mulțumi cu un Muzeu care să strîngă cele cîteva lucrări brâncușiene pe care le avem, poze și o cergă veche de la Hobița, atunci ratăm totul.
Ne puteți urmări și pe Google News
Visez o Românie care cumpără artă de valoare certă, care achiziționează pentru ea și pentru cetățenii ei bucăți de mare civilizație, dar nici nu-mi fac iluzii. Vor apărea, imediat, troglodiții care vor spune că nu avem bani de spitale, școli și pensii, așa că ce ne trebuie artă. Ei nu au protestat cînd s-au cheltuit sute de milioane pe stadioane în toată țara ca să se hlizeazscă în condiții europene la alde Șumudică, Mitică Dragomir și Gigi Becali, dar vor huidui ritmic și animalic dacă s-ar cheltui cîteva milioane pe artă. Vor apărea, de asemenea, conspiraționiștii. Ei vor vedea scheme complexe de deturnare de bani publici, hoții subtile și implicații politico-securistice încă înainte de se cheltui primul cent. Vor murdări orice inițiativă cu mizeria din ei înșiși, încă înainte de a se mișca primul bănuț. Știu toate astea, pentru că nimic bun nu e ușor de făcut în România. Nu degeaba a plecat Brâncuși din România!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
