Cătălin Frâncu, 35 de ani, este unul dintre informaticienii români care a lucrat pentru Google atunci când această companie avea mai puțin de trei ani de existență. El povestește cum lucrau atunci milionarii de azi de la Google.

Cătălin Frâncu a plecat din România după trei ani de Automatică făcută la București direct la MIT, în America. Acolo, profesorul lui de licență l-a recomandat intern la un strat-up care, la acea vreme, avea cam trei ani de existență și se numea Google. Experiența trăită acolo l-a marcat pe viață. “Am lucrat la Google ca intern, în 2001. Între 2002 și 2006 am lucrat cu normă întreagă”, explică tânărul.

Cum a ajuns la Google

“Fratele meu a ajuns primul și m-a recomandat pentru un internship. Și recomandarea lui s-a pierdut pe undeva printr-un dosar sau e-mail. După care adviserul meu de acolo, mentorul, profesorul cu care mi-am făcut lucrarea. M-a întrebat dacă nu vreau să merg ca stagiar la Google. Și mi-a spus așa: uite e un start-up nou (asta era în 2002) și, zice ,nu vrei să te recpomand să te duci la un internship? Google avea atunci mai puțin de 3 ani, am prins acolo petrecerea lor de aniversare. Și era o companie mică. Toată lumea se știa cu toată lumea. Astăzi, are 50.000 de oameni, sau chiar 70.000, nu mai știu exact”. Cătălin mărturisește că munca era foarte intensă. “Nu te duceai să muncești de la 9.00 la 17.00, ca la stat. Să ai un salariu mic și apoi o pensie la fel de mică.

Google era un start-up și entuziasmul era mare, dar era și un fel de loterie. Un start-up înseamnă, în principiu, doi băieți într-un garaj, care începe cu oameni care nu au nimic, decât o idée. N-au bani, n-au oameni s-o dezvolte, n-au oameni de vânzări. Și atunci se duc la cineva de 60 de ani, un investitor, ăla îi cheamă la o partidă de golf la 6 dimineața și dacă au noroc îl conving pe investitor să le dea un milion de dolari”.

Unde se ducea milionul

“Cu milionul acela el trebuie să angajezi trei oameni, dar câți bani să le dai ca să-ți ajungă un an, o secretară, un om de vânzări, un sediu. Investitorul cere, să zicem 10% din companie, dar și inginerii pe care-i angajezi, ca să-ți vină să-ți lucreze nu poți să le dai 150.000 pe an, trebuie să le dai prețul pieței și acțiuni. Și le spui măi, băieți, dacă o să fim mari, o să fim mari împreună. Și acum dacă vă dau acțiuni care valorează 10 cenți, e posibil să le vindeți, mai încolo, cu 20 de dolari bucata. Și atunci, e cooptarea asta, cointeresarea angajatului în companie care la noi nu prea există”. În clipa în care știi că două treimi din salariu depind de cât de cointeresarea ta, afirmă Cătălin, îți spui “stau acolo de la 9.00 la 21.00, măcar să merite. Și am avut faza asta în care stăteam 12 ore pe zi, veneam acasă, mă uitam o oră la televizor și mă culcam. Și aia era. Și în weekend nu știam ce să fac mai întâi. Să spăl rufe, să merg la cumpărături, să curăț prin casă. Să mă și distrez, să văd California. Era un stat întreg frumos foc și eu nu apucam să-l văd pentru că lucram”.

“În România, toți spun că lucrează mult”

Cultura aceasta nu există în România, este de părere Cătălin. “În România, toți spun că lucrează mult. Dar apoi, dacă îi verifici, intra pe Facebook un pic, mai beau o cafea. Aș zice că puțină lume muncește mai mult de 8 ore în lumea asta a programatorilor. Sper să mă contrazică prietenii mei”.

Cătălin adaugă că, totuși, America a sărit un pic peste cal cu chestia asta. “În special, în informatică. Concediul, la ei, pornește de la 10 zile lucrătoare pe an, Google dădea 15 și era boieria de la Google. Și pe acelea când ți le luai, ți le luai cu inima îndoită pentru că știai că te întorci la serviciu și s-a schimbat atât de mult încât nu mai recunoști codul ăsta, îți ia două zile numai să recupereze după aia. Plătești cu vârf și indesat. Și au intrat într-un cerc vicios. Stai așa, că dacă eu dau acum 5 săptămâni de concediu, păi o să ne depășească concurența, o să ne scadă acțiunile, investitorul o să sune la sonerie a doua zi: păi cât concediu dai tu mă, stai așa, pe banii mei?” Nu zic că e un lucru rău, adaugă tânărul, ci că sistemul de muncă de la ei e foarte diferit de ce e la noi. “Poate că la noi e cealaltă extremă, iar adevărul e undeva pe la mijloc. La noi e mai lejer: stai așa de ce aș muri eu de gât cu compania asta? e doar o companie. Viața mea adevărată e afară, familia mea, prietenii mei, țara asta pe care vreau să o vizitez”. “În America, am fost îngrozit de câte periuțe de dinți vedeam acolo, în băile lor. Erau oameni care aveau periuțe de dinți, prosoape, deodorante, aveau totul acolo. Erau oameni care dormeau acolo mai mult decât ocazional, ca să zic așa. La modul 2-3 zile pe săptămână. Dormeau la birou, erau canapele confortabile, se dormea ok. Dar au un grad de dedicație care nu mai e bun, e bolnav. Acum oamenii aceia sunt milionarii de la Google, clar. Acum, știți cum e. Cine râde la urmă, râde mai bine. Poate că oamenii aceia se plimbă acum cât nu se vor plimba niciodată ceilalți”.

“Pentru fiecare om există o rețetă”

“Ce vreau să spun e că pentru fiecare om este o rețetă. Fiecare își trăiește viața cum crede. La rândul meu, nici eu nu am ajuns șef de promoție jucând fotbal toată ziua. Am fost destul de tocilar și îmi asum treaba asta. Și acum eu vin și zic: am mers pe o rampă exponențială și la 27 de ani am plecat de la Google și de atunci n-am mai muncit o zi în viața mea. Adică am muncit doar la ceea ce am vrut. Am avut libertatea să-mi aleg doar proiectele care-mi plac. Și atunci poate că merită să suferi un pic și să dormi la birou, pentru o viață mai bună”. Cătălin Frâncu s-a întors acum în România pentru a da ceva înapoi societății care l-a format. La liceul Tudor Vianu din București unde a terminat șef de promoție conduce acum cercul de informatică.   “Cu ce am pus deoparte în America, cu o independență financiară, România a fost locul bun pentru mine”.

Banul sau etica?

Tânărul mai spune că a avut mult noroc în viață, dar că fiecare e dator să dea ceva înapoi societății. “Asta nu ține de cât timp liber ai, de câți bani ai. Cu toții am luat foarte mult, chiar și ce care spun: “eu singur m-am ridicat cu puterile mele. Nu-i adevărat. Cu toții am luat de la societate. Chiar și de la o țară precum România, care nu e cea mai dezvoltată din punct de vedere social. Chiar și de aici am luat o educație, am luat spitale bune sau mai puțin bune, avem o infrastructură, avem părinți, avem profesori, care nu sunt plătiți cu mai nimic și sunt niște eroi ai națiunii. Cine spune că nu datorează nimic nimănui e un om foarte egoist”. Motivul pentru care Cătălin a acceptat să-și spună public povestea a fost acela de a da o speranță și a oferi un model de viață care are la bază învățătura.

“Eu cred că este important ca aceia care sunt mulțumiți și se simt împliniți cu viața lor să ieșim la rampă și să vorbim despre ceea ce facem. Să arătăm ce facem și că poți să ai o viață implinită moral, cu siguranță, dar și material bazându-te doar pe învățătură. Am văzut ambele lumi: și ce înseamnă să ai bani și ce înseamnă să înveți foarte mult și îmi dau seama că m-aș simți un ciot de om dacă aș pune banul înaintea eticii”.