Singurii care își pun serios această întrebare sînt fizicienii. Misticii știu deja. Artiștii intuiesc. Medicii contemplă. Politicienii se feresc. Noi, ceilalți, ne iluzionăm. Pierre Simon Laplace (1749 – 1827) credea că putem privi actuala stare de lucruri drept o consecință directă a stării anterioare și o cauză directă a stării viitoare. Numim această teorie, determinism. Totul este să obținem o cunoaștere totală a momentului și a legilor care îl guvernează și avem întregul peisaj clar. Aceaste faimoase rînduri îi aparțin: ”Dacă va exista vreodată o inteligență care va cunoaște abslout toate forțele care pun natura în mișcare și absolut toate pozițiile tuturor elementelor care compun natura și acest intelect va fi suficient de vast ca să poată analiza toate aceste date împreună, atunci el va putea cuprinde într-o singură formulă mișcarea celor mai mari corpuri cerești și deopotrivă mișcarea celor mai firavi atomi.
Pentru această inteligență nimic nu va fi nesigur și viitorul, ca și trecutul, va fi prezent în ochii săi.” Evident, rămâne deschisă incertitudinea asupra existenței unei asemenea inteligențe. Unii spun că ar fi o intelgiență demonică. Alții, că e formă ascunsă în care Laplace nu a vrut să-i spună pe nume Celui care o posedă deja: Dumnezeu. Mai sînt, poate, și dintre cei care cred că e o chestiune de timp pînă cînd un semen de-al nostru ca ajunge cel dintîi acolo și, apoi, tot mai mulți îl vor urma. Laplace nu a fost, cum crede multă lume, un ateu. Știm că se ruga și că îl îndemna și pe fiul său să se roage zilnic. Circulă legenda apocrifă a unei întîlniri între Laplace și Napoleon Bonaparte, pe vremea Consulatului. Astronomul a prezentat lui Bonaparte teoria sa asupra Universului și un binevoitor a șoptit înaltei urechi că Laplace nu pomenește nici măcar o dată numele lui Dumnezeu cînd vorbește despre cum s-a născut și cum evoluează Universului. Napoleon l-ar fi întrebat: ”Cum de nu pomenești deloc de Dumnezeu în teoria dumitale?”, iar Laplace ar fi răspuns: ”Sire, nu am nevoie de această ipoteză”. Dar mai interesantă pentru felul în care lucrează mintea umană este partea a doua a legendei. Se spune că Napoleon ar fi discutat apoi cu Joseph Louis Lagrange (1736 – 1813), matematician de calibru similar cu Laplace, căruia i-a povestit ce l-a întrebat și ce i-a răspuns Laplace – că teoria lui nu a avut nevoie de Dumnezeu ca ipoteză în ea. Lagrange ar fi exclamat pe loc: ”Ah, ce ipoteză frumoasă! Ea explică o sumedenie de lucruri.” Ipoteza lipsei lui Dumnezeu ca ipoteză... În fine, legenda această circulă într-o sumedenie de variante și fiecare dintre ele spune cu aceleași cuvinte altceva.
Mi-am adus aminte de toate acestea, citind că, recent, faimosul fizician Stephen Hawking s-ar fi declarat ateu. Argumentul său era similar cu cel al lui Laplace: știm cum s-a născut și cum merge înainte lumea, iar Dumnezeu nu e necesar acestei construcții. Ce distanță de la un Newton, care credea că, dimpotrivă, este necesară intervenția continuă a lui Dumnezeu pentru a corecta aberațiile sistemului universal și a păstra intactă splendoarea creațiunii sale și Stephen Hawking care vede ipoteza existenței lui Dumnezeu exclusă pentru că sistemul universal a apărut singur, se susține singur și va pieri din cauze intrinseci. Dacă Dumnezeu nu e necesar, El nu există – spune acum Hawking.
Sugerez, însă, ateilor să își tempereze entuziasmul și agnosticilor să nu părăsească starea lor de incertitudine deșertică spre a se instala în înșelătoarea oază a ateismului odată cu această declarație a lui Hawking. Cred că e cazul să aplicăm opiniilor marelui fizician una din consecințele principiului heisenbergian al incertitudinii și să ne dăm seama că ideile sale se comportă ca niște particule din lumea cuantelor: simpla lor observare le modifică starea. ”Uneltele” cu care observăm ideile lui Hawking le alterează substanța. Mai precis, mintea celui care receptează și reține ceea ce produce mintea lui Hawking modifică, prin simplul fapt al receptării și stocării, ideea primită.
Într-una din ultimele sale cărți, scrisă împreună cu L. Mlodinow, fizician și scenarist de film, intitulată ”Marele plan” (Humanitas, 2012), Hawking spune că ne este imposibil să știm cum s-au petrecut lucrurile într-un trecut neobservat/neobservabil, chiar dacă știm ce s-a petrecut. Mai precis, dacă știm că în trecut o particulă a mers din punctul A în punctul B, ne este practic imposibil să spunem pe unde a luat-o pe acest traseu. Sînt atît de multe determinații care ar fi putut apărea și dispărea fără să mai avem azi o urmă a lor, încît ceea ce putem face rațional este să imaginăm toate rutele posibile între A și B și să le luăm pe toate în calcul fără a elimina vreuna, dacă chiar vrem să aflăm cum de particula a ajuns de la A la B. Pentru a fi cu adevărat siguri că nu greșim, trebuie să asumăm că, teoretic, particula a apucat-o simultan pe toate căile posibile între A și B. Odată ce receptăm această idee a lui Hawking, mintea fiecăruia dintre noi îi dă semnificații diferite. Sînt convins că un fizician antrenat poate pricepe de aici altceva decît, să zicem, un poet boem sau un simplu curios mirat, ca mine. Ca să nu mai vorbesc despre ce înțelege un ateu și ce înțelege un credincios din această idee. Sîntem, în orice caz, la marginea actuală a minții omenești. Am ieșit pe un balcon care dă spre infinit și ne uităm, cu teamă și curiozitate, întrebîndu-ne dacă nemărginitul plin de lucruri și golit de ele în același timp pe care îl privim este în afara noastră sau în noi înșine.
Recomandările noastre
