Vă prezentăm mai jos rezultatul unei „espediții” realizate de doi români dornici să dezlege taine ale științei și să își arate priceperea în ale vânătorii.
„Împreună cu fiul meu am dobândit următoarele rezultate de vânătoare: 16 gazele Pelzelni şi Spekei; 3 măgari sălbatici, 24 gazele Walleri, 55 gazele Soemmerringii, 25 oryx beisa, 8 dofari, 1 leu şi 3 leoaice, 5 elefanţi, 2 pantere, 8 hartebeest (Bubalis Swaynei), 4 crocodili, 7 rinoceroşi, 11 kudu de specia mică, 2 kudu de specia cea mare, 5 hiene pătate şi 2 hiene striate, 15 zebre, 4 antilope de apă (Kobus Ellipsiprymnus) şi 1 girafă.” Uau! Nu am făcut cercetări să vedem dacă nu cumva această sete de trofee a celor doi nu a dus, cumva, la dispariția unora dintre speciile amintite aici.
Scop... sportiv
Dar iată care este povestea. „La 3 octombrie 1895, doi români, bogaţi proprietari din judeţul Bacău, plecau din Triest într-o expediţie în Africa Orientală, în Somalia. Proiectată cu grijă şi cu angajarea unor considerabile resurse materiale, expediţia urmărea în primul rând un scop sportiv, acela de a da ocazia celor doi călători, Dimitrie Ghika-Comăneşti şi fiul său Nicolae, să vâneze în Africa cele mai mari şi mai periculoase animale sălbatice şi să-şi câştige astfel o reputaţie europeană cu trofee cu care s-ar fi mândrit orice explorator de pe glob. În subsidiar, vânătorii urmăreau să facă diverse observaţii (geografice, hidrografice, meteorologice, botanice etc.) asupra unei regiuni puţin cunoscute şi să aducă în ţară, în afara trofeelor de vânătoare, şi o colecţie de plante şi roci necesare pentru a descrie mai precis trăsăturile proprii acestei zone aride, cu locuitori în stare permanentă de beligeranţă.”, scrie Mircea Anghelescu în prefața volumului „O espediție română în Africa”, de Dimitrie Ghika-Comănești, apărut la Editura Polirom.
De unde le-a venit ideea celor doi temerari? Iată ce spune boierul cel mare: „Prima impulsie pentru o călătorie în Africa am primit‑o, eu şi fiul meu, din lectura unei cărţi a contelui Ernst Hoyos în care impresii provocate de natura locurilor şi de numeroase aventuri petrecute în cursul unei lungi călătorii prin ţara somalilor se află descrise cu coloare vie şi bine înţelese. Abundenţa vânatului în acea ţară, precum şi împrejurările sub care acest conte trecu prin mai multe peripeţii de vânătoare, de natură a pune viaţa sa în pericol, au escitat în cel mai mare grad pasiunea noastră de vânători şi dorinţa de a ne întâlni, la rândul nostru, cu fiarele cele mari cari populează cornul oriental al Africei. Pe de altă parte, cu toată calitatea mea de doctor în drept şi fost consilier de Curte, am avut totdeauna o deosebită şi nemărginită admiraţie pentru natură şi nenumăratele sale formaţii, atât de variate sub influenţa climaterică a diferitelor regiuni.”
Dar din Africa, cei doi boieri nu s-au întors numai cu rămășițele nefericitelor animale. „Rezultatul ştiinţific care s‑a putut stabili pe baza relevărilor noastre consistă în observaţii meteorologice făcute de 3 ori pe zi, la 7 ore dimineaţa, la 2 ore p.m. şi la 9 ore seara, aproape la toate staţiile de zi şi de noapte, consemnate într‑un tablou anexat la finele cărţii; asemenea în relevarea itinerarului, făcută cu o busolă şi într‑un lanţ neîntrerupt de observaţii zilnice făcute cu barometrul asupra presiunii atmosferei după care s‑a putut calcula întregul profil al itinerarului, o lucrare care în unele puncte, precum se vede din observaţiile anexate, a servit de bază la consemnarea geografică a unor rezultate încă necunoscute. Profesorul Philipp Paulitschke a avut extrema bună‑voinţă a se ocupa personal cu aceste relevări, a le calcula şi a întocmi pe baza lor harta alăturată, redijând şi un memoriu de observaţii asupra ei.
Mai multe plante ale căror colectare şi conservare sunt datorite fiului meu au fost preparate cu mare îngrijire de nepoata mea, D‑na Elisa Marghiloman, şi profesorii Schweinfurth şi Volkens, supuindu‑le studiului lor personal, au avut buna-voinţă a‑mi comunica rezultatul în manuscriptul alăturat, tradus de mine în limba română, din a căruia cuprindere rezultă că în numărul lor s‑au descoperit, descris şi clasificat 16 specii noi de plante cari nu erau încă descrise până astăzi.”, încheie boierul.
A fost o desfășurare uluitoare de forțe omenești și resurse materiale. Întreaga expediție a fost plănuită și finanțată de cei doi boieri, care în prealabil s-au documentat la Londra, luând lecții de botanică, zoologie și cartografie. În aventura lor africană, care avea să dureze patru luni, Dimitrie și Nicolae Ghika au fost însoțiți de o caravană formată din 59 de oameni, 72 de cămile, patru cai, doi catâri abisinieni și 15 oi.
Dincolo de groaza pe care ți-o poate provoca citirea unei atât de lungi liste cu animale condamnate la pieire, „O espediție română în Africa” rămâne un document savuros. Sunt descrise în amănunt toate aventurile acestei călătorii, de la partidele de vânătoare, la întâlnirile cu băștinașii.
Marșuri forțate, lungi și obositoare
Iată și un fragment scris de boierul Dimitrie Ghika-Comănești.
„ După patru zile şi jumătate de marşuri forţate, foarte lungi şi obositoare, atingem la 2 februarie, la Haraf, valea Hargeisei. Pe când ne coboram pe rampa Haudului în jos, găsim urme proaspete de lei. Înainte însă de a fi putut atinge culcuşul lor, vocea răsunătoare a catârilor noştri îi trezise din somn şi-i văd păşind prin o mare desime înaintea noastră, în linişte, fără a se arăta câtuşi de puţin speriaţi şi mai mult dispuşi a se apropia de catâri prin ocolirea noastră. Erau un leu şi o leoaică. Împuşcăm amândoi în ei, din nenorocire fără a-i păli, din cauza desimei şi nu mai puţin din cauza oboselei celei mari în care ne găseam în urma marşurilor forţate ce le făcusem şi cari mă slăbiseră într-atâta, că puteam abia să mai ridic carabina la obraz. [...] Petrecem mai multe zile în repaos, parte la Haraf şi parte dincolo de Hargeisa, în albia uscată a râului, unde primim vizita fiului celui mai mare al şeicului Matar de la Hargeisa, venit în campamentul nostru ca să ne complimenteze în lipsa şeicului, care era dus la Bulhar. [...] Fiul meu prinsese aci o antilopă de cele mici, numită „dik-dik”, care se încâlcise într-o liană. Cu părere de rău ne vedeam siliţi a-i da iarăşi libertatea, fiindcă, de scârbă de a se vedea prinsă, nu voia să mai mănânce. (Vezi fig. 34.) În nici o menagerie sau grădină zoologică din Europa nu văzusem încă acest pitic de antilopă, de unde rezultă că nu s-a găsit încă mijlocul de a o conserva vie.”
fotografii: Editura Polirom, din volumul "O espediție română în Africa”, de Dimitrie Ghika-Comănești