Momentul în care astronautul Neil Armstrong a pășit pe suprafața Lunii, în 1969 este unul dintre cele mai memorabile momente din istorie. Există o ipoteză potrivit căreia Luna pe care a pășit Armstrong nu ar fi altceva decât o imensă suprafață cu cratere distruse de bombardamente nucleare.

La prima lectură, titlul lucrării de cercetare – A Study of Lunar Research Flights – sună pașnic. Un gen de text care poate să fie ignorat. Probabil asta era ideea. Însă, dacă arunci o privire la coperta, lucrurile arată puțin diferit. Se poate observa o bombă nucleară și celebra ciupercă atomică - emblema Centrului de Arme Speciale a Forțelor Aeriene de la Baza Forțelor Aeriene Kirtland, New Mexico, care a jucat un rol cheie în dezvoltarea și testarea de arme nucleare.

În partea de jos este numele autorului: L Reiffel sau Leonard Reiffel, unul dintre cei mai importanți fizicieni nucleari din America. A lucrat cu Enrico Fermi, creatorul primului reactor nuclear din lume, cunoscut drept „arhitectul bombei nucleare”. Proiectul A119, așa cum era cunoscut, a fost o propunere extrem de secretă de a detona o bombă cu hidrogen pe Lună. Bombele cu hidrogen au fost mult mai distructive decât bomba atomică aruncată în Hiroshima în 1945 și cea mai recentă în proiectarea armelor nucleare la acea vreme.

Solicitat de ofițerii superiori ai Forțelor Aeriene să „accelereze” proiectul, Reiffel a produs numeroase rapoarte între mai 1958 și ianuarie 1959 privind fezabilitatea planului. Incredibil, un om de știință care a permis această schemă îngrozitoare a fost viitorul vizionar Carl Sagan. De fapt, existența proiectului a fost descoperită abia în anii 1990 pentru că Sagan îl menționase într-o aplicație către o universitate de elită. Deși ar fi putut ajuta să răspundă la unele întrebări științifice rudimentare despre Lună, scopul principal al Proiectului A119 a fost acela de a demonstra forța.

Bomba ar exploda pe linia Terminator numită corespunzător – granița dintre partea luminoasă și întunecată a Lunii – pentru a crea un fulger strălucitor de lumină pe care oricine, dar în special oricine din Kremlin, l-ar putea vedea cu ochiul liber. Există o singură explicație convingătoare pentru a propune un astfel de plan îngrozitor – iar motivația pentru acesta se află undeva între nesiguranță și disperare. În anii 1950, nu părea ca America să câștige Războiul Rece.

Opinia politică și populară din Statele Unite a susținut că Uniunea Sovietică a fost în avans în creșterea arsenalului său nuclear, în special în dezvoltarea și numărul de bombardiere nucleare ("decalajul bombardierului") și rachete nucleare ("decalajul rachetelor" ). În 1952, SUA au explodat prima bombă cu hidrogen. Trei ani mai târziu, sovieticii au șocat Washingtonul explodându-le pe ale lor. În 1957 au mers mai bine, furând un avans în cursa spațială odată cu lansarea Sputnik 1, primul satelit artificial pe orbită în jurul lumii.

Cum a fost lansat Sputnik

Nu i-a ajutat pe americani faptul că Sputnik a fost lansat deasupra unei rachete balistice intercontinentale sovietice – deși una modificată – și nici că încercarea SUA de a lansa o „lună artificială” s-a încheiat cu o explozie uriașă, de foc. Infernul care a consumat racheta lor Vanguard a fost filmat și prezentat în întreaga lume. 

În tot acest timp, elevilor din SUA li s-a arătat faimosul film informativ „Duck and Cover”, în care Bert, broasca țestoasă animată, îi ajută să-i învețe pe copii ce să facă în cazul unui atac nuclear. Mai târziu în același an, ziarele americane care citeau o sursă de informații de rang înalt au raportat că „Sovieții vor bombarda luna H la aniversarea revoluției din 7 noiembrie” (The Daily Times, New Philadelphia, Ohio) și apoi au continuat cu rapoarte că sovieticii ar putea fi deja plănuiesc să lanseze o rachetă cu arme nucleare către cel mai apropiat vecin al nostru.

Ca și în cazul altor zvonuri din Războiul Rece, originile sale sunt greu de înțeles

În mod ciudat, această sperietură i-a motivat probabil pe sovietici să-și dezvolte planurile. Cu numele de cod E4, planul lor a fost o copie carbon a americanilor și, în cele din urmă, a fost respins de sovietici din motive similare - teama că o lansare eșuată ar putea duce la căderea bombei pe pământul sovietic. Ei au descris potențialul unui „incident internațional extrem de nedorit”.

Trăgători de lună

Matematicianul Sue Finley a jucat un rol vital într-o serie de misiuni Nasa pentru a trimite sonde pe Lună pentru a obține imagini ale suprafeței lunare, pentru a selecta un loc de aterizare pentru Apollo și pentru a obține date suplimentare pentru a face misiunea un succes.

Finley va continua să joace un rol esențial în proiectarea Rețelei Deep Space, o rețea vastă de antene radio din întreaga lume, folosită pentru a urmări misiunile spațiale. Specializarea afro-americanei Catherine G Johnson a fost abilitatea vitală de a calcula traiectoriile fotografiilor în spațiu și de a cronometra lansările. Calculele lui Johnson au influențat fiecare misiune spațială critică din SUA, de la Mercur la Naveta Spațială, inclusiv Apollo 11. Poate că pur și simplu și-au dat seama că aterizarea pe Lună era premiul mai mare.

Dacă Proiectul A119 ar fi funcționat

În 2000, Reiffel și-a spus cuvântul. El a confirmat că este „fezabil din punct de vedere tehnic” și că explozia ar fi fost vizibilă pe Pământ. Pierderea mediului lunar curat a fost mai puțin o îngrijorare pentru Forțele Aeriene ale SUA, în ciuda preocupărilor oamenilor de știință.

„Proiectul A119 a fost una dintre câteva idei care au fost prezentate pentru un răspuns interesant la Sputnik”, spune Alex Wellerstein, istoric al științei și tehnologiei nucleare, „care a inclus doborârea Sputnikului, ceea ce se simte foarte rău.

Ei se referă la ele ca fiind cascadorii... conceput pentru a impresiona oamenii. „Acum, ceea ce au făcut până la urmă a fost să-și monteze propriul satelit și asta a durat puțin, dar au continuat acest proiect oarecum în serios, cel puțin până la sfârșitul anilor 1950. "Este o fereastră destul de interesantă asupra tipului de mentalitate americană la acea vreme.

Această împingere de a concura într-un mod care creează ceva foarte impresionant. Cred că, în acest caz, impresionant și înfiorător sunt puțin prea aproape unul de celălalt." Nu este sigur că frica de vânătoarea de vrăjitoare anticomunistă i-a făcut pe fizicienii nucleari să lucreze la acest proiect. „Oricine care este în aceste roluri este probabil auto-selectat într-o anumită măsură”, spune el. "Nu le deranjează să facă treaba. Dacă le-ar fi frică, ar putea face un milion de alte lucruri. Mulți oameni de știință au făcut asta în Războiul Rece; au spus că fizica a devenit prea politică."