Cum a evadat un foarte important deținut. Ce închisori a păcălit

Ion Ioanid a fost memorialist, disident, crainic și redactor al postului de radio „Europa Liberă”. Până a ajunge la „Europa Liberă” a fost un român cu „origini nesănătoase”. A fost acuzat de regimul comunist de spionaj. A trecut prin mai multe închisori comuniste. A și evadat. Dar regimul nu ierta.

Povestea lui Ion Ioanid și poveștile altor multor evadați, chinuiți, pedepsiți apar în volumul „Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX” de Ruxandra Cesereanu, de la Editura Polirom.

Ion Ioanid s-a născut la 28 martie 1926, în localitatea Ilovăț, Mehedinti. Provenea dintr-o familie de boieri. Tatăl sau, Tilică Ioanid,  a murit în 1940. Cu patru ani înainte ca Ion să-și dea Bacalaureatul. A intrat la facultatea de drept, de la București, de unde avea să fie exmatriculat  în anul III, din cauza acelei origini sociale „nesănătoase” care a distrus multe destine. În 1949 a fost arestat și anchetat pentru o presupusă acțiune de spionaj. A fost eliberat în scurt timp, dar în 1952 este arestat din nou și condamnat la 20 de ani de muncă forțată. Începe periplul prin mai multe închisori comuniste: Jilava, Oradea, apoi, alături de mulți tovarăși de suferință, ajunge la mina de plumb de la Cavnic.

În primăvara anului 1953 va evada. Va fi prins peste câteva luni și se întoarce în temniță. Va fi eliberat în 1964. În 1969, emigrează în Republica Federala Germania, unde i se acordă azil politic. Stabilit la München, lucrează mai întâi ca muncitor necalificat. Apoi va ajunge la secția românească a celebrului post de Europa Liberă. 24 de ani va fi prezent la microfon. Ion Ioanid s-a stins din viață pe  12 octombrie 2003, la München. Scăpase de închisori. Dar suferințele din închisori nu le putea uita.

FUGARII

Povestea lui Ion Ioanid și poveștile altor multor evadați, chinuiți, pedepsiți apar în volumul „Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX” de Ruxandra Cesereanu, de la Editura Polirom. 

De-a lungul secolului XX, regimurile totalitare au folosit cele mai dure mijloace pentru a-şi anihila opozanţii. Unii dintre cei persecutaţi erau torturaţi sau ucişi imediat după capturare, alţii erau duşi în închisori sau lagăre. În timp ce o parte au încercat să supravieţuiască în condiţiile inumane de detenţie, destui dintre ei au hotărât să-şi redobândească libertatea şi şi-au riscat viaţa pentru a ajunge dincolo de gardurile de sârmă ghimpată şi zidurile care îi înconjurau.

Ce anume îi motiva? Ce metode foloseau? Încercau să fugă singuri sau planificau o evadare colectivă? Ce făceau dacă erau prinşi? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care răspunde „Fugarii”, o carte încărcată de tensiunea poveştilor unor oameni dispuşi să plătească orice preţ pentru a fi liberi.

„Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX”, de Ruxandra Cesereanu, a apărut în colecția „Plural” a Editurii Polirom și va fi disponibilă și în ediție digitală.  Volumul va fi lansat la Târgul de Carte Gaudeamus sâmbătă, 19 noiembrie, ora 16.00, la standul Editurii Polirom (Complexul Romexpo, parter).

„Eseul despre evadări este cel mai narativ dintre cele scrise şi publicate de mine pe tema violenţei. E o carte care s-a molipsit de la epica personajelor pe care le prezintă – evadaţii. Fie că este vorba despre făpturi grave şi sobre, fie că este vorba despre mucaliţi şi tricksteri, evadarea personajelor analizate aici şi acum are ceva dintr-o carte de aventuri, dintr-un jurnal exotic de călătorie ori o proză picarescă. M-am adaptat acestui stil şi m-am molipsit de la spiritul aventuros al protagoniştilor unor mărturii şi jurnale pe care le-am citit, uneori, cu sufletul la gură”, spune Ruxandra Cesereanu.

Din cuprins: De la apostolul Pavel la Casanova şi la sclavii negri fugari • „Eminenţe cenuşii” şi practicieni ai evadării • Desperado, pícaro, trickster • Săpătorii de tunele: „oameni-cîrtiţă” şi „furnici” • „Pinguinii” ajutători • „Zburătorii” improvizaţi şi „săritorii” • Marile evadări şi revolte colective • Aventurieri, romantici şi evadaţi întîmplători • Păcăleli geografice • False planuri de evadare • Falsificatorii de documente • Boli improvizate • Amăgiri mentale şi morale • Rolul imaginaţiei

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă. Profesor la Catedra de literatură comparată a Facultăţii de Litere din Cluj, face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia susţine ateliere de scriere creativă în poezie, proză şi scenariu de film. Este redactor-şef la revista de cultură Steaua.

EVADAREA lui  ION IOANID

Ion Ioanid. Sursa foto: Wikipedia

„Încă de la început, cei paisprezece evadaţi se rătăcesc unii de alţii, majoritatea (zece) sunt capturaţi relativ repede şi doar patru îşi continuă drumul. În general, adoptă strategia marşului forţat, evită contactul cu oamenii şi drumurile oficiale. Încă din start condiţia lor seamănă izbitor cu aceea a luptătorilor anticomunişti din munţii României. Este de mirare, de altfel, că evadaţii nu întâlnesc astfel de grupuri ale partizanilor refugiaţi în munţi, tocmai fiindcă ajung în zone unde s-ar fi putut afla luptătorii.

Viaţa evadaţilor este, previzibil, primitivă: se hrănesc cu frunze de măcriş, bureţi de pădure, melci, urzici. Dorm în culcuşuri de cetină sau sub pietre. De altfel, însăşi ideea de sălbăticie primeşte pentru ei atributele libertăţii absolute: evadaţii sunt (au devenit) oameni sălbatici sau sălbăticiţi, dar acest lucru nu îi poziţionează într-un statut inferior, ci, dimpotrivă, le acordă statutul unei libertăţi complete, la care restul populaţiei României nu avea acces. Atunci când sunt primiţi la stânele din munţi, au parte de mâncare consistentă: brânză, mămăligă.

Travestiurile fugarilor sunt diferite: la unele stâne se prezintă ca evadaţi din prizonieratul rusesc, în alte cazuri ca muncitori forestieri. În general, ţăranii vârstnici, care, prin instinct şi educaţie, erau anticomunişti, sunt cele mai bune gazde ale fugarilor – indiferent dacă este vorba despre baci la stână ori ţărani din satele de la poalele munţilor. Doar în foarte puţine cazuri fugarii riscă să fie trădaţi de cei întâlniţi întâmplător sau de cei pe care îi roagă să-i ajute. Atmosfera din spaţiul rural românesc era încă una eminamente anticomunistă în 1953. Figura preotului generos şi empatic din localitatea Iacobeni (care îi ajută necondiţionat pe fugari, considerând că este datoria lui de creştin) sau cele ale unor bătrâni înţelepţi (care au principii limpezi, delimitând tranşant binele de rău) fac parte din galeria unor portrete morale şi umane ce au devenit modele etice, atât raportat la timpul istoric, cât şi la acela al amintirii.

Deşi suferă din cauza foamei, a frigului ori a lipsei de igienă, deşi vremea rea îi împiedică uneori să meargă mai departe şi le pune în pericol sănătatea, deşi sunt epuizaţi şi ajung la un stadiu de subumanitate, fugarii au o atitudine constructivă: sunt optimişti, voioşi şi cred că fuga lor se va sfârşi cu bine. Sălbăticia este garanţia libertăţii şi platforma lor morală de supravieţuire.

Din nord, de la Iacobeni, Ion Ioanid face un drum de douăsprezece ore cu trenul până la Bucureşti (după nouăsprezece zile de evadare), urmând ca din capitală să ajungă în Oltenia, locul lui de baştină, apoi să încerce să treacă clandestin Dunărea, iar prin Iugoslavia să ajungă în Occident. Şi în această călătorie a avut noroc, pentru că nu au existat controale poliţieneşti, nici supraveghere ori vreo delaţiune ce ar fi putut duce la capturarea lui.

Dacă evadarea a fost pusă la punct pas cu pas, după un plan amplu şi minuţios, odată ajuns la Bucureşti, evadatul improvizează, acţionează după inspiraţie şi în felul acesta păcăleşte un timp Securitatea, care era pe urmele lui şi se aştepta ca el să acţioneze după un plan logic. La Bucureşti, în libertatea clandestină, Ion Ioanid învaţă să fie subversiv, învaţă adică să fie un trickster. Ilegalitatea înseamnă isteţime, iscusinţă, spontaneitate, dar şi imprudenţă ori bravură. Ilegalitatea unui evadat înseamnă şi noroc, hazard, oportunitate. Statutul de evadat admirat de cunoscuţii întâlniţi deliberat sau întâmplător îl face pe Ion Ioanid să rişte, tocmai fiindcă se simte invulnerabil. În aceste condiţii se petrece, de fapt, ceea ce evadatul va numi „o atrofiere parţială a instinctului de conservare” (Ioanid, vol. I, 1991, p. 238). Aşa se face că ajunge să lucreze în provincie, pe un şantier, ca muncitor temporar – un camuflaj ingenios în mulţimea de oameni care lucrau pe o platformă industrială. Iar aici, trickster spectaculos, Ioanid se preface a fi chiar activist al Partidului Comunist, care în acea vreme se numea Partidul Muncitoresc Român, păcălind cu sarcasm regimul care încerca să-l captureze.

Reacţiile cunoscuţilor şi prietenilor bucureşteni sunt de teamă şi stupoare, dar şi de admiraţie şi solidaritate. Reacţiile ţăranilor de la stână şi din sate fuseseră de calm, seninătate, simplitate, impetuozitate. Dar, pe fondul spontaneităţii şi al improvizaţiei, mai intervine ceva: plictiseala, nerăbdarea, saţietatea. Ion Ioanid este obosit de condiţia sa de fugar, deşi nu vrea să fie capturat. Este epuizat de clandestinitate, devine oscilant, nehotărât şi comite o eroare, revenind la o casă conspirativă care îl adăpostise şi în care este capturat de Securitate, după o sută de zile de libertate în urma evadării din lagărul de muncă de la Cavnic. Cauza prinderii lui o lămureşte chiar mărturisitorul: reobişnuindu-se cu viaţa în lumea civilizată, îşi pierduse condiţia fizică şi vigilenţa din timpul evadării. Dar chiar şi după reanchetarea şi reîncarcerarea sa Ion Ioanid refuză să fie disperat. El regretă pierderea libertăţii, dar nu se demoralizează şi se antrenează, sufleteşte şi moral, să fie abil, viclean, păcălici cu anchetatorii săi.

Povestea evadării de o sută de zile a lui Ion Ioanid se citeşte ca un roman de aventuri: istoria centrală este a unui proscris care încalcă norma sistemului totalitar ca să obţină, fie şi numai pentru scurt timp, o raţie de libertate şi o făgăduinţă de supravieţuire.”