Cam 20.000 de oameni, care nu văzuseră niciodată orașul, trăiau în perioada interbelică în Țara Oașului. Ei își construiseră o limbă proprie, aveau moravuri pitorești sau bizare, specifice izolării, prejudecăți împotriva orașului și propriul mod de a trăi.
Dar săi dăm cuvântul reporterului care se aventurase, în 1932, din București până hăt, în Țara Oașului:
Ţăranul care fierbe „balmeș” e foarte scump la vorbă, sau mai bine zis se retranşează într-o tăcere, specifică ţinutului.
Abia cu greu pot să-i scot câteva vorbe. Apoi chiar de vorbia, conversaţia se isbea de dificultăţile neînţelegerii din parte-mi a idiomului. Limbajul meu era aproape necunoscut gospodarului, iar cuvintele lui trebuiau notate în carnet, pentru o lămurire ulterioară, din parte a unui intelectual localnic.
La întrebarea mea cum mai trăeşte, omul îmi răspunde scurt şi cu tonul apăsat:
- „Plăcuţi, ne agodină năcazul. Dacă zine nana, ne roadem ciza”
Interlocutorul meu făcuse o sforţare, să-mi demonstreze un fragment de tragedie. Îmi spusese, în limbaj specific, că dacă iarna nu se desmorţeşte, vor fi siliţi să-şi roadă curelele de la cingătoare.
Când se supără oamenii tăcuți
Din momentul în care pătrunzi în Ţara Oaşului, urechile trebue să se deprindă cu o ameninţare des repetată aici.
,,Oțâr de spintecătură...”
Auzi rostindu-se, de mic şi de mare, şi ele au devenit atât de inevitabile, în limbajul local, încât la prima încruntare din sprâncene, se dă drumul năvalnic acestei ameninţări. E vorba de spintecarea pântecelor - obicei tot atât de familiarizat în aceste părţi ca şi decapitarea unei vite.
Şi el se practică atât la veseliile colective din sat, cât şi în cursul incidentelor personale, fără să emoţioneze prea mult pe băştinaşi.
Dintr-un sat, nu se pot alege două duzini de ţărani cari n-au simţit răzbunarea briceagului. Prilejul este găsit de câte ori se ascunde în şerpare câte un astfel de instrument, iar motivul, dacă nu e întotdeauna serios, se improvizează, în temeiul obicinuinţei.
În jurul acestor isprăvi se păstrează cea mai sigură discreţie. Nimeni nu reclamă pe autorii isprăvilo r, iar cei cari au simţit ,,spintecătura” , nu simt nevoia de-a cere răsbunare legilor.
Ba ceva mai mult: sângeroasele bătălii nu seamănă în suflet vrăjmăşii, care în alte părţi tulbură viaţa satelor, şi n ci nu strică solidaritatea co lectivităţii.
Întâmplările se u ită repede şi se pierd în cadrul preocupărilor zilnice, ca un fap t divers, fără importanţă.
Cei cari află mai puţin despre ele sunt jandarmii.
Oamenii nu se denunţă între ei şi refuză cu îndârjire orice amănunt. Astfel se poate vorbi despre o morală specială a ţinutului, lipsită de simţul răspunderii, pentru ceeace se petrece în mijlocul colectivităţii.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric