Culisele salvării minerilor din Chile

Adam Popescu in Social la 17 noiembrie 2010, 12:57

EXCLUSIV EVZ. Producătorii de la Discovery Channel dezvăluie pentru cititorii EVZ detalii ale realizării unui documentar de excepţie despre operaţiunile de salvare a minerilor din Chile blocaţi în subteran.

Opt săptămâni de producţie, peste 70 de ore de material brut înregistrat şi o echipă de 30 de persoane deplasată la Mina San JosÃ©, din deşertul Atacama, unde 33 de mineri au rămas blocaţi în subteran, la 700 de metri adâncime, timp de 70 de zile. Acestea sunt cifrele seci ale producţiei originale "Salvare spectaculoasă: Povestea minerilor din Chile".

"Suntem foarte mândri că am reuşit să terminăm totul atât de rapid. Practic, am montat acest program în nouă zile, imediat după operaţiunile de salvare. Mai mulţi oameni de la Discovery au muncit şi câte 18 ore pe zi ca să putem finaliza proiectul foarte rapid", povesteşte Michela Giorelli, vicepreşedinte al Production and Development Discovery Networks America Latină.

Documentarul, difuzat deja în SUA şi în toată America Latină, va avea premiera în România sâmbătă, 20 noiembrie, ora 21.00, la Discovery Channel. Michela Giorelli şi Guillermo GaldÃ³s, regizor Pacha Films - doi dintre producători -, au acordat un interviu în exclusivitate pentru EVZ.

EVZ: Cum şi când aţi început să vă pregătiţi pentru acest documentar? Michela Giorelli: N-am ştiut ce fel de documentar urma să facem. În trecut, în special Discovery Ame rica Latină a făcut câteva producţii speciale despre ac ci dente miniere produse în America Latină. Când m-a sunat Guillermo, într-o duminică - cred că era 22 august - ştiam deja ce se întâmplase... Mi s-a părut minunat că toţi cei 33 de mineri supravieţuiseră timp de 17 zile, dar nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm... Nu eram siguri cum urma să organizeze guvernul din Chile operaţiunea de salvare - câţi bani erau dispuşi să investească; ce fel de tehnologii şi inovaţii urmau să folosească etc. Aveam multe semne de întrebare, dar ştiam clar că era o poveste interesantă. Habar nu aveam dacă urma să aibă un final fericit sau nu. Guillermo GaldÃ³s: Era un subiect foarte important pentru regiune, dar nu ştiam ce urma să se întâmple. În mod special guvernul... Mai ales guvernul nu ştia dacă operaţiunea de salvare avea să fie sau nu un succes. Acesta era unul dintre principalele motive de îngrijorare ale lor, dar noi ştiam că era vorba despre Chile, o ţară minieră. Ştiam că au acolo poate cea mai bună tehnologie din regiune şi, prin intermediul contactelor pe care le aveam acolo, aflaserăm deja că au început să mobilizeze toate resursele posibile pentru a transforma operaţiunea de salvare întrun succes.

Jurnalistic, a fost greu de realizat? G.G.: Da. Cred că, din punct de vedere jurnalistic, a fost dificil să obţinem acces, fiindcă în primul rând trebuia să convingem guvernul că vrem să facem un program serios despre acest subiect. Totul s-a transformat într-un mare eveniment de media, fiindcă a sosit la faţa locului presa din întreaga lume. La început, când au rămas minerii blocaţi în subteran, nu erau de faţă jurnalişti străini. Apoi, după a 17-a zi, când i-au găsit, toată presa din toată lumea a început să trimită oameni la faţa locului. Astfel s-a creat sentimentul de "reality-show", fiindcă se întâmpla câte ceva tot timpul.

De partea de media se ocupau şi guvernul, şi toate persoanele implicate în operaţiunea de salvare, şi familiile care aşteptau la faţa locului. Dar noi, când am ajuns acolo, evident, nu am vrut să stăm la un loc cu toţi ceilalţi jurnalişti. Am reuşit să convingem guvernul că voiam să facem un film despre cum au colaborat omul şi maşinăriile pentru a-i salva pe acei oameni.

Principala preocupare a guvernului era ce se va întâmpla dacă minerii nu vor putea fi scoşi din subteran în viaţă. Practic, argumentul nostru a fost că urma să arătăm cum s-a făcut tot ce se putea face pentru a-i salva - în cazul în care ceva nu ar fi mers bine.

Cât de rapid aţi reuşit să organizaţi filmările? Unde aţi stat? G.G.: Am avut un om la faţa locului chiar a doua zi după ce minerii au fost găsiţi. Asta a fost ziua a 18-a - şi am ţinut o echipă de filmare acolo până la finalul operaţiunii de salvare. Personal, am fost acolo timp de 40 zile. Am decis împreună cu Discovery să stăm în mină. Ni s-a părut foarte important să demonstrăm guvernului că eram dispuşi să stăm acolo, în loc să facem naveta zilnic până în oraşul Copiapo, unde cei mai mulţi dintre jurnalişti stăteau în hoteluri de patru şi cinci stele. Aşa încât ne-am închiriat o rulotă şi am rămas lângă mină.

Pentru mine, cel mai important a fost să prezint familiile minerilor şi faptul că noi eram gata să rămânem acolo. Din acest motiv, ne-am format o relaţie specială cu rudele minerilor şi chiar cu reprezentanţii guvernului, care ne-au văzut acolo zi de zi, indiferent că era arşiţă sau frig, că era soare sau înnorat. A fost modul nostru de a le spune tuturor că suntem devotaţi acestei poveşti şi că vrem să relatăm tot ce se întâmplă acolo, până la sfârşit.

Dacă operaţiunea de salvare eşua, aţi mai fi prezentat producţia? M.G.: Categoric! Nu ştiu ce ar fi făcut restul lumii, fiindcă poate nu ar fi fost o poveste cu un impact internaţional la fel de mare. Dar Discovery şi cu siguranţă Discovery America Latină ar fi prezentat-o. După cum v-am mai precizat la început, noi am mai relatat şi despre alte dezastre miniere - din păcate, cu finaluri mai puţin fericite decât acesta.

Asta e o mare problemă în America Latină. Din păcate, de exemplu, în luna iunie a acestui an, 70 de mineri au murit în Columbia. În 2006, am relatat un alt subiect: 65 mineri au murit în Mexic. Industria minieră din America Latină are o mulţime de probleme în ceea ce priveşte regulamentele de siguranţă. Nu e un secret, iar Discovery ar fi prezentat această poveste într-un alt mod - dar categoric ar fi prezentat-o în regiune. Asta e sigur!

"Când te trezeai şi îţi spuneai că vrei să pleci acasă, te gândeai: Â«Dumnezeule! Tipii ăştia sunt la 700 de metri sub pământ. Iar familiile lor...Â».", GUILLERMO GALDÃ“S, regizor Pacha Films

EXEMPLU

"Acei oameni ne-au dat o lecţie"

Cum veţi reproduce senzaţie de blocare în mină? M.G.: În primul rând, nu este vorba de reconstituiri. Fie sunt imaginile noastre, fie sunt imagini filmate în subteran de camera de filmare a guvernului. Deci nu sunt reconstituiri. În câteva secvenţe prezentăm ce sen zaţii trăiesc oamenii din subteran şi cred că telespectatorii vor trăi senzaţia de claustrofobie doar privind acele imagini. Se vede cât de mic este spaţiul, mediul - în contrast izbitor cu lumina frumoasă din deşert...

Minerii chilieni ar putea să ne înveţe ceva legat de viaţa noastră ? M.G.: Personal, asta cred. Cred că ei au fost un exemplu extraordinar de spirit de omenie, de tenacitate, de unitate. Cred că au dat o lecţie importantă întregii lumi, fiindcă au supravieţuit atât de mult timp, în acele condiţii, şi sau înţeles foarte bine. G.G.: Aşa cum ai spus, cred că acei oameni ne-au dat tuturor o lecţie. Încă o dată, mă întorc la momentul când lucrezi pe teren şi te trezeşti, e o dimineaţă oribilă, e foarte frig, e ora 4.30... Nu vrei să cobori din pat. Şi apoi te gândeşti : "Dumnezeule, acolo jos sunt 33 de băieţi, blocaţi întrun spaţiu închis... Sunt departe de familiile lor şi aşa mai departe..." Cred că a fost o lecţie pentru noi toţi, fiindcă băieţii aceia au fost extrem de hotărâţi să iasă de acolo în viaţă. E minunat când oamenii luptă pentru viaţă. Şi e minunat să priveşti o asemenea luptă.

Ce v-a impresionat cel mai mult? G.G.: Naşterea Esperanzei - fetiţa care s-a născut în timp ce tatăl ei era blocat la 700 m în subteran. Şi eu am devenit tată nu demult, acum opt luni. Eram departe de fiica mea şi am ajuns să simt o anumită legătură cu mama Elisabeth, cu mica Esperanza şi cu Ariel, minerul...

Care e cea mai mare problema cu care v-ati confruntat? G.G.: Când am plecat în Chile, credeam că o să stau vreo două săptămâni şi o să mă întorc apoi acasă, ca abia după aceea să mă duc din nou acolo. Nu ştiam când urmau să fie salvaţi acei mineri. Odată ce am ajuns acolo, ne-am dat seama că lucrurile se derulau mai rapid decât crezuserăm noi, aşa încât am fost nevoiţi să rămânem la faţa locului.

În mod normal, o călătorie la filmări durează cel mult două săptămâni şi jumătate. De această dată, a durat 40 zile, în condiţii care nu sunt normale. Am stat într-o rulotă. Nu prea aveam apă, ne lipseau multe lucruri pe care v-aţi închipui că o echipă de filmare le are când lucrează. A fost destul de dificil, dar, dincolo de asta, ceea ce ne-a emoţionat cel mai mult a fost că totuşi noi stăteam în nişte condiţii mult mai bune decât minerii rămaşi la 700 metri în subteran.

SPECIAL

În film există toate detaliile de care presa s-a ocupat superficial

Ce anume oferă în plus acest documentar, ce îl face să fie deosebit? M.G.: Ceea ce prezintă acest documentar şi încă nu a fost văzut la TV este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul operaţiunilor de salvare. Toate obstacolele cu care sau confruntat oamenii implicaţi, care au lucrat fără oprire pentru a le învinge şi pentru a-i aduce pe mineri la suprafaţă, în siguranţă. Noi am fost acolo de la bun început, de pe 23 august. Am primit acces special şi am reuşit să urmărim îndeaproape operaţiunile de foraj, apoi operaţiunile medicale derulate la suprafaţă.

Programul prezintă tehnicieni, ingineri şi toate personajele- cheie de la diverse companii care au furnizat tehnologia pentru operaţiunea de salvare. A fost acolo şi NASA, la sfârşitul lui august, oferind consultanţă minerilor, pentru metode de supravieţuire. Tot personalul medical... Filmul prezintă anumite aspecte fiziologice şi psihologice cu care s-au confruntat minerii în această perioadă. Există toate detaliile de care cred că presa s-a ocupat superficial. Au fost 50 zile de filmare. Cam 75 ore de imagini brute.

Prezenţa presei a obligat guvernul să depună toate eforturile? G.G.: Cred că guvernul urma oricum să facă toate eforturile posibile în acest caz, indiferent dacă ar fi avut sau nu două mii de jurnalişti pe pragul uşii. Evident, povestea a atras atenţia întregii lumi după ce minerii au fost descoperiţi în viaţă, fiindcă probabil că, dacă cei 33 de mineri ar fi murit, presa nu ar fi fost prezentă în număr atât de mare pentru operaţiunile de recuperare a cadavrelor.

Dar atenţia presei... La început, guvernul nici nu ştia că atât de mulţi jurnalişti urmau să fie acolo, iar când şi-au dat seama că totul se transformase într-un mare eveniment, au organizat lucrurile aşa cum li s-a părut că era mai corect. Guvernul nu a discutat niciodată cu jurnaliştii înainte de a discuta cu familiile minerilor. Guvernul a comunicat în permanenţă cu familiile celor 33 de mineri. În plus, familiile au avut o zonă rezervată în interiorul perimetrului destinat membrilor operaţiunilor de salvare, unde presa nu a avut acces.

Deci nu se pune problema că familiile minerilor ar fi fost asaltate de două mii de jurnalişti care le tot cereau interviuri. Unele familii au vrut să dea acele interviuri, fiindcă se aflau în Tabăra Esperanza, dar cele mai multe familii au păstrat distanţa. (...) Preşedintele însuşi a chemat cei mai buni oameni din industria minieră din Chile şi s-a consultat cu ei: "Ce ar trebui să facem?"(...) Dar totul a fost gestionat de un comandament central, alcătuit din experţi minieri din Chile şi din toată lumea - iar deasupra tuturor era guvernul chilian, care direcţiona operaţiunile.

Care au fost obstacolele realizării documentarului? G.G.: Cred că lucrul cel mai dificil a fost să convingem guvernul că era un film în cel mai pur stil Discovery, în care prezentăm tehnologia, ştiinţa, forţa umană. Desigur, asta li s-a părut interesant să arate ce făceau, fiindcă ştiu şi ei că mulţi oameni urmăresc Discovery Channel. Dar partea cea mai dificilă a fost să-i convingem că, dacă lucrurile ar fi mers prost, tot urma să prezentăm acest film şi că ar fi fost un film în care arătam că ei au făcut tot ce au putut pentru a-i aduce pe băieţi cu bine la suprafaţă. Guvernanţii nu erau convinşi de asta şi, desigur, ni s-au impus anumite condiţii.

Dar Discovery nu începe să filmeze în orice condiţii, deci ştiau şi ei că, dacă ne acordă permisiunea, noi vom rămâne până la sfârşit. Un alt element dificil a fost să nu ne implicăm foarte tare emoţional şi să nu interferăm cu operaţiunile de salvare - fiindcă vrei să afli cât mai multe, vrei să pui multe întrebări, vrei să ştii totul, dar de fapt oamenii aceia sunt ocupaţi, îşi văd de treaba lor. Au existat uneori şi ture în care s-a lucrat non-stop timp de 20 ore. Oamenii erau foarte obosiţi, emoţiile erau uriaşe...

Dar noi trebuia să nu intervenim şi să avem două camere care filmau acolo, fără să fie măcar remarcate. Aici a fost chiar un strop de artă. Deşi eram foarte aproape de acţiune, foarte aproape de personajele principale, ideea era să stăm mereu în spatele lor, să nu interferăm cu niciun element al operaţiunii. La un moment dat, chiar am reuşit să schimbăm puţin situaţia şi să ajutăm guvernul în operaţiunea de salvare, în sensul că le-am furnizat camera cu care au monitorizat puţul care era săpat. Aceeaşi cameră a fost folosită şi în cuşcă, în timpul salvării propriu-zise a minerilor, în etapa finală a operaţiunii.

Deci nu am fost acolo doar ca să relatăm despre un subiect, ci la un moment dat chiar am reuşit să le dăm nişte sfaturi legate de camere şi de alte lucruri la care ne pricepem noi. A fost grozav. Dar cel mai greu a fost la început să încercăm să le arătăm că nu urma să întrerupem nimic, că nu aveam să interferăm cu operaţiunea în sine. <object height="390" width="640"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/7bleQ6fffi4&hl=en_GB&feature=player_embedded&version=3" /><param name="allowFullScreen" value="true" /><param name="allowScriptAccess" value="always" /><embed src="http://www.youtube.com/v/7bleQ6fffi4&hl=en_GB&feature=player_embedded&version=3" type="application/x-shockwave-flash" allowfullscreen="true" allowscriptaccess="always" height="390" width="640"></embed></object>