Evenimentul Zilei > International > Cu Papa Francisc sunt mai aproape de UNITATE Bisericile Catolică și Ortodoxă?
Cu Papa Francisc sunt mai aproape de UNITATE Bisericile Catolică și Ortodoxă?

Cu Papa Francisc sunt mai aproape de UNITATE Bisericile Catolică și Ortodoxă?

Într-o lume în care creștinii sunt tot mai persecutați, problema unității lor revine în actualitate. Despre poziția Vaticanului în această chestiune, despre relațiile cu Biserica Ortodoxă Română, despre criza din Ucraina, dar și despre schimbările aduse de pontificatului lui Francisc, vorbește în exclusivitate pentru EVZ, influentul cardinal Walter Kasper.

Avand in vedere experienta vasta a Eminentei Voastre ca presedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor, ce perspective pentru ecumenism credeti ca sunt sub pontificatul Papei Francisc?

Biserica Ortodoxa si cea Catolica sunt biserici surori. Noi suntem foarte apropiati de fratii nostri ortodocsi intrucat avem foarte multe lucruri in comun: aceeasi traditie apostolica, aceleasi Sfinte tTaine, recunoasterea sacramentului preotiei, precum si a functiei episcopale. In pofida acestor aspecte care ne apropie unii de ceilalti, exista, insa, si unele diferente istorice, neintelegeri si prejudecati din ambele parti pe care sper ca vom reusi sa le depasim. Deja s-au realizat multe progrese in acest sens si cred ca, la ora actuala, sub pontificatul papei Francisc raporturile ecumenice vor intra intr-un alt stadiu. Papa este  foarte deschis, vrea sa reflecteze, sa discute cu Biserica Ortodoxa pentru a se ajunge la un consens privind organizarea primatului sfantului apostol Petru – pe care el il exercita – astfel incat cele doua parti sa fie multumite.

Cred ca impreuna cu Bisericile Ortodoxe si cu Patriarhatul  Ecumenic – intre Papa Francisc si patriarhul Bartolomeu  existand o autentica prietenie – putem face multe progrese; asta intrucat noi nu vrem sa impunem Bisericilor Ortodoxe structura noastra ci, dimpotriva, nu avem nimic impotriva ca acestea sa-si poata conserva structurile lor sinodale. Referitor la acest aspect, Papa Ioan Paul al Il-lea mi-a spus odata: «Ceea ce urmarim noi nu este ca Bisericile Orotodoxe sa se afle sub jurisdictia noastra, ci sa fim in comuniune cu acestea» si aceste cuvinte ale lui Wojtyla mi se par a fi foarte relevante in ceea ce priveste ecumenismul. Premisa succesului miscarii ecumenice rezida, insa, intr-o cultura a intalnirii, a dialogului, caci fara incredere reciproca nu se poate realiza nimic. Este nevoie sa ne intalnim, sa discutam  si cred ca din acest punct de vedere suntem pe drumul cel bun.

Care sunt principalele aspecte problematice in dialogul ecumenic?

Dificultatile sunt destul de complexe: nu tin numai de aspecte teologice, ci si de dimensiuni istorice sau politice. In general, Biserica Ortodoxa, este perceputa ca fiind strans legata de o cultura specifica, a unei anumite tari, in timp ce Biserica Catolica inglobeaza ideea de Biserica universala. Insa aceste doua aspecte pot fi complementare intrucat unitatea Bisericii este o unitate in diversitate,  recunoascand, deci, diversele culturi, istorii si traditii. Si apoi, nu este mai putin relevant faptul ca, atat crestinii catolici, cat si ortodocsi, ne confruntam la ora actuala cu noi provocari si pericole si, in consecinta, avem motive in plus sa depasim prejudecatile si neintelegerile din trecut, sa fim uniti in a da impreuna o marturie vie  despre credinta noastra in Isus Hristos.

As dori sa abordam tema riscului sincretismului si a importantei pastrarii identitatii proprii in dialogul ecumenic intr-o lume definita de concepte precum «patch work identity».

Identitatea Bisericii este in Iisus Hristos. Bisericile crestine, mai ales cea Catolica si cea Ortodoxa, nu au identitate proprie: unica lor ratiune de a fi este in Iisus Hristos si in Sfanta Treime. Desi expresia acestei identitati poate fi diferita – in functie de  diferitele traditii sau culturi – Bisericile crestine sunt definite, insa, de aceeasi intentie si anume vointa de a tinde catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Identitatea si pluralitatea nu se afla, deci, in opozitie, ci reprezinta doua fete ale aceleasi medalii. In al doilea rand, credinta in Iisus Hristos are esenta duhovniceasca. Trebuie, deci, sa ne intarim in credinta si sa ne iubim unii pe altii caci pentru a fi uniti in Iisus Hristos trebuie mai mai intai sa fim uniti intre noi.

Care este pertinenta unor concepte precum ecumenism de rugaciune, ecumenism duhovnicesc si importanta schimbarii, convertirii inimii in itinerarul ecumenic?

Este nevoie atat de ecumenism duhovnicesc pe care-l evocati, cat si de rugaciune, caci nu sta in fortele noastre nici sa infaptuim si nici macar sa influentam sau sa organizam unitatea Bisericii, ea fiind un dar de la Duhul Sfant. Ceea ce noi putem face este sa ne rugam pentru unitate crestina. Nici macar Iisus Hristos nu a spus: «Fiti uniti», ci in ajunul patimii si mortii sale, s-a rugat pentru ca toti sa fie acelasi lucru, «Ut omnes unum sint»: «Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis » (Ioan 17 :21). Iar noi, la randul nostru, participam la rugaciunea Mantuitorului pentru a ni se da acest dar al unitatii. Si pentru ca acest lucru sa se intample este nevoie de conversiunea inimii, cu alte cuvinte sa ne convertim inimile la Domnul nostru, la Iisus Hristos. Cum, insa, aproape intotdeauna inima noastra este egocentrica, si deci marginita, trebuie sa o transformam, sa o deschidem catre induhovnicire, spre a indumnezeire. Convertirea inimii – lucrul cel  mai anevois de facut, dupa cum dealtfel stim cu toti din experienta proprie – este fundamentala pentru crestinism. Nu este vorba de o convertire de la o Biserica la alta, ci de convertirea la Dumnezeu, la Iisus Hristos, la Sfanta Evanghelie. Acesta  este aspectul esential: pentru a putea obtine darul unitatii este important ca toate Bisericile, toti crestinii sa-si recunoasca pacatele, gresilele, sa ceara iertare lui Dumnezeu pentru ele si sa-si converteasca inima la Isus.

Care este importanta unitatii crestine in combaterea terorismului islamic, al fundamentalismului religios, a persecutiei crestinilor in unele state si, in general, in favoarea promovarii pacii in lume?

Avem nevoie sa fim uniti pentru a putea face front comun impotriva fundamentalismului si fanatismului care ne ameninta pe noi toti; nu numai ca fanatismul nu este crestin dar, ca si manifestare primitiva si inumana, nu este nici macar religios. Cum suntem toti amenintati de aceste deviatii fundamentaliste, ortodocsi si catolici, trebuie sa propovaduim impreuna credinta noastra crestina si sa combatem acest flagel al vremurilor actuale. Pe de alta parte trebuie sa tinem seama de faptul ca saracia, mizeria, injustitia din lume genereaza conflicte, razboaie si, deci, reprezinta probleme fundamentale la care trebuie gasite solutii. Si cum nu poate fi pace fara justitie, catolici si ortodocsi trebuie sa marturisim impreuna credinta noastra in Iisus colaborand pentru realizarea dreptatii in lume si eradicarea mizeriei care exista in nenumarate tari de pe glob. Nu trebuie sa uitam ca saracia extrema atat de raspandita pe mapamond este cauza principala a actualului masiv fenomen de imigratie.

Rolul chestiunii primatului apostolic petrin si al greco-catolicilor in blocajele la nivelul dialogului dintre Biserica Ortodoxa si cea Catolica ?

Originile unui anumit primat apostolic petrin exista in ambele traditii, atat cea ortodoxa, cat si catolica. Desi Biserica este prin excelenta un dar al Sfantului Duh, mistica, invizibila, exista, insa, si o parte vizibila a sa. Si, in ce ma priveste, cred ca este un avantaj de a putea avea un centru vizibil al unitatii, o persoana care poate vorbi in numele Bisericii universale. Din acest punct de vedere, deci, primatul este un dar pentru Biserica. Pe de alta parte, insa, este de evidentiat ca primatul nu presupune nici pe departe suprimarea traditiilor locale ale celorlalte Biserici. Primatul si sinodalitatea reprezinta doua fete ale medaliei si este necesar sa gasim un echilibru intre ele.

Cat priveste a doua parte a intrebarii dumneavoastra, si anume problema prozelitismului, nu trebuie uitat ca Biserica este prin insasi natura sa misionara. Termenul de «misionar», insa, nu este sinonim cu cel de prozelitism. Un lucru este clar: noi nu vrem sa-i convingem pe ortodocsi sa devina catolici. Ceea ce dorim noi este comuniunea cu fratii nostri ortodocsi. Pe de alta parte, insa, daca un crestin ortodox, din ratiuni de constiinta, vrea sa devina catolic, noi nu-l putem impiedica, la fel cum nici, viceversa, nu putem impiedica un catolic sa devina ortodox, daca aceasta este vointa sa. Dorinta de a trece la o alta Biserica este o chestiune care tine de constiinta fiecaruia persoane, lucru valabil si in cazul asa-ziselor Biserici «uniate», greco-catolice, din Ucraina, care s-au separat de Biserica Ortodoxa. Faptul de a dori sa fie Biserici orientale unite cu Roma tine de constiinta oamenilor si, in consecinta, noi nu-i putem impiedica. Daca au facut alegerea de a fi in comuniune cu Roma  – optiune pentru care multi dealtfel au avut de suferit – , noi nu putem sa le inchidem portile, sa le spunem «intoarceti-va inapoi». Este decizia lor in libera constiinta pe care atat noi, catolicii, cat si ortodocsii trebuie sa o recunoastem ca atare.

Chestiunea proprietatilor continua sa reprezinte un mar al discordiei in raporturile dintre cele doua Biserici.

Eu nutresc convingerea ca, daca exista buna vointa, se pot gasi solutii. Cu ocazia vizitelor mele in Ucraina, am discutat de nenumarate ori cu episcopi catolici si ortodocsi . Mai mult, cum Biserica se afla sub jurisdictia statului, m-am intalnit de doua ori cu primarul orasului Lvov – centrul greco-catolicilor din Ucraina occidentala si epicentrul conflictelor dintre catolici si ortodocsi; cu aceste ocazii, am incercat sa-l conving sa dea ortodocsilor biserica din centrul orasului  – lacas ce constituia obiect al conflictului si care oricum era inchis – si sa se puna astfel punct discutiilor.  Primarul mi-a spus, insa, ca el personal nu avea nimic impotriva, insa consiliul municipal nu era de acord cu cedarea bisericii respective ortodocsilor. In pofida dificultatilor, eu sunt insa,  convins ca, daca exista  buna vointa, se vor gasi solutii si depasi aceste conflicte.

Deci, in viziunea Eminentei Voastre, chestiunea proprietatilor ar trebui sa fie una minora pentru niste frati crestini. Cum ati declarat cu ocazia unui interviu pe care mi l-ati acordat acum cativa ani: «Cum putem sa-l marturisim lumii in mod credibil pe Isus Hristos daca noi, fratii crestini, suntem separati?»

Intr-adevar. Problema proprietatilor trebuie depasita. Refuz sa cred niste aspecte legate de avere, precum este chestiunea proprietatilor, pot reprezenta motive credibile de vrajmasie  intre frati crestini. Este clar ca ambele Biserici, atat cea ortodoxa, cat si greco-catolica, au nevoie de lacasuri de cult, insa atata vreme cat reprezentantii ambelor culte crestine au fiecare bisericile lor, nu vad motive de discordie.

Dincolo de aspecte relevante pe care crestinii ortodocsi si catolici le au in comun – aceeasi credinta in Hristos, aceleasi sfinte taine, aceleasi provocari ale societatii post-moderne – la ce nivel continua sa persiste blocaje puternice in raporturile dintre Vatican si Moscova?

Chestiunea greco-catolica reprezinta problema principala pentru Biserica Rusa. De exemplu, in Ucraina, la ora actuala, Biserica Greco-Catolica numara peste 5 milioane de persoane. Or, de vreme ce acesti oameni au aderat la aceasta forma de cult in totala libertate de constiinta, nu inteleg de ce acest aspect continua inca sa constituie o problema. Noi nu putem impiedica aceste persoane sa fie greco-catolice, ci trebuie sa le respectam decizia care le-a fost dictata de propria constiinta . La Lviv exista o universitate greco-catolica unde sunt si profesori, cat si studenti si studente ortodocsi: o dovada ca se poate colabora.

Exemplul unui ecumenism pus in practica…

Da. Si avand in vedere aceste exemple de cooperare, imi este greu sa inteleg persistenta blocajelor si dificultatilor in raporturile dintre cele doua Biserici. Cred totul tine pana la urma de convertirea inimii la Hristos.

Cum apreciati evolutia raporturilor cu Biserica Rusa avand in vedere faptul ca ati facut din unitatea crestinilor o cauza a vietii dumneavoastra precum si rolul istoric de “diplomat” al Sfantului Scaun pe langa patriarhatul de la Moscova pe care l-ati avut?

Am reusit incet-incet sa inregistram multe progrese in dialogul cu patriarhatul de la Moscova. S-au ameliorat in mod vizibil raporturile dintre crestinii ortodocsi si catolicii latini din Rusia: aspect important avand in vedere faptul ca acestia reprezinta o minoritate in aceasta tara. Gratie numeroaselor intalniri, am avut ocazia sa cunoastem si Biserica Ortodoxa majoritatea. Acum este pace si crestinii ortodocsi si catolici pot colabora. Din pacate, insa continua sa existe multe prejudecati.

Vor putea Papa Francisc si actualul patriarh Chiril sa depaseasca niet-ul lui Alexei privind o eventuala vizita a pontifului la Moscova?

Papa vrea sa-l intalneasca cat mai repede pe patriarhul Chiril al Moscovei. In acest sens, pontiful este dispus sa-l intalneasca pe liderul Bisericii Ruse oriunde. Pozitia patriarhatului Moscovei este insa, aceea de a prefera sa fie mai intai rezolvata criza din Ucraina. Noi, dimpotriva, credem ca este important sa ne sa ne intalnim tocmai pentru a incerca sa rezolvam aceste probleme. Acum este, deci, un moment dificil: inainte ca o intalnire dintre papa Francisc si patriarhul Chiril sa fie posibila, va trebui rezolvata criza din Ucraina. Ori, aceasta situatie nu se va putea solutiona in cateva luni sau in cativa ani.

Care sunt raporturile dintre Vatican si tara noastra si ce rol ii revine Bisericii Romane in miscarea ecumenica avand in vedere pozitia sa unica de insula neo-latina in Europa rasariteana?

Am fost de cateva ori la Bucuresti: m-am intalnit atat cu fostul patriarh Teoctist, cat si cu actualul patriarh Daniel. Biserica Ortodoxa Romana este o mare Biserica: influentele sale bizantine si  originile latine ale limbii romane ii pot conferi un important rol de mediator intre Apus si Rasarit. Sper din toata inima ca Biserica Romana sa aiba acest rol caci pe de o parte intelege cele doua mentalitati si, pe de alta parte, tara dumneavoastra face acum parte din Uniunea Europeana, nemafiind deci dependenta de Rusia. Din pacate, insa, si in Romania exista chestiunea raporturilor cu greco-catolicii.

Ce credeti despre curente fundamentaliste si anti-ecumenice in randul anumitor biserici ortdoxe?

Da, exista si aceasta problema fundamentalismului in randul anumitor biserici ortodoxe. In viziunea mea, insa, fundamentalismul nu este crestin.Credinta si ratiunea fiind strans legate intre ele, fundamentalismul este un rau pe care, in calitate de crestini, trebuie sa-l combatem. Hristos este mai mare decat orice traditie crestina considerata in mod separat. Si in ceea ce ne priveste pe noi, crestinii ortodocsi si catolici, avem mult mai multe elemente in comun din traditia crestina  – credinta in Mantuitorul nostru Isus Hristos, sfintele taine etc- decat cele care ne pot separa: acesta este, in viziunea mea, punctul esential de care trebuie sa tinem cont in dialogul ecumenic. Sunt convins ca numai plecand de la traditia si valorile comune se pot rezolva diferentele si eventualele neintelegeri -pe care eu dealtfel le consider a fi surmontabile.

Sa inteleg ca asociati crestinul unei atitudini de deschidere, iubitoare, de universalitate asupra lumii?   

Desigur. O privire, o conceptie care sa presupuna universalitatea este esentiala pentru un crestin. Nu trebuie sa uitam ca Iisus Hristos a salvat lumea si ca noi toti suntem frati si surori. Acesta separare a noastra, a fratilor crestini, este un pacat si un mare scandal pentru lumea care ne priveste: un pacat de egocentrism, de inchidere. Trebuie sa ne deschidem inimile, sa marturisim iubirea lui Dumnezeu unii catre ceilalati.

Ce rol poate avea politica in ecumensim avand in vedere, pe de o parte, ca Bisericile Ortodoxe fac parte din statele din fosta Cortina de Fier si, pe de alta parte, ca unele state ex-comuniste fac partea acum din Uniunea Europeana?

Politica are un rol incontestabil, insa nu trebuie ca ea sa aiba ultimul cuvant. In politica exista diferite opinii, curente -in functie de alegerea, de libertatea constiintei fiecaruia-, insa credinta este una singura si nu poate depinde de aceastea. Romania, de exemplu, are o traditie proprie care trebuie respectata in virtutea principiului unitatii in diversitate. Politica este importanta, insa nu trebuie sa fie absolutizata, nu trebuie ridicata la rangul de ideologie.

Uniunea Europeana poate avea un rol in ecumenism?

Da, poate avea un rol in ecumenism, insa decizia de a face parte sau nu din Uniunea Europeana apartine pe de-a –ntregul poporului. Romania a vrut sa faca parte din Uniune Europeana si noi recunoastem acesta vointa democratica. In acest sens, am avut cu actualul patriarh Chiril al Moscovei de doua ori discutii pe tema independentei Ucrainei.  I-am spus:  “Poporul ucrainean singur a votat in favoarea independentei sale. Nu putem sa decidem noi de la Vatican independenta unui popor. Poporul a dorit acest lucru si mi se pare fundamentala recunoasterea vointei acestuia».

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti a constituit un moment istoric. Pe cand o vizita a Papei  Francisc in Romania?

Nu sunt la curent in legatura cu vreun proiect in acest sens in viitorul apropiat, insa, cred, ca o vizita a papei in Romania ar fi un lucru superb. Este important ca liderii Bisericilor sa se intalneasca caci numai increderea si prietenia pot constitui premisele pentru un dialog rezonabil, autentic.  Atunci cand oamenii se intalnesc, se cunosc si au incredere unii in altii, dialogul este mult mai usor de realizat. Desigur, Papa nu ar veni pentru a pune stapanire pe Romania, ci ar fi o intalnire intre prieteni.

Ati putea face cateva consideratii in legatura cu recentul sinod, mai ales  privind teme precum casatoria, cuplurile de fapt, dar si pasajul despre homosexuali din «Relatio Ante discepationem» care a provocat polemici? Interventia in cadrul Concistoriului in care exortati Biserica «de a fi credincioasa lui Dumnezeu si de a demonstra milostivenie in actiunea sa pastorala in legatura cuplurile divortate si recasatorite civil» v-a atras numeroase critici din partea unor membri ai Curiei si a provocat intr-un timp record o noua literatura in Vatican (un exemplu este publicatia «A ramane in adevarul lui Hristos» semnata de cinci cardinali).

Mai intai de toate, tin sa evidentiez valoarea casatoriei ca si origine, leagan al umanitatii si, deci, al viitorului. Criza acesteia la ora actuala a constituit tema centrala a ultimului sinod, caci rolul Bisericii este si acela de a ajuta persoanele care se confrunta cu dificultati in cadrul realizarii unei familii armonioase.  In al doilea rand,  as accentua faptul ca este departe de mine orice intentie de a schimba doctrina Bisericii in acest sens. Casatoria este – in mod indiscutabil! – sfanta taina si, ca atare, indisolubila. In viziunea mea, -tin sa subliniez din nou-,  acest aspect este evident si in afara oricarei discutii. Pe de alta parte, insa, si  crestinii, ca de altfel orice fiinta umana, sunt supusi greselii si, ca atare, pot, deci, sa esueze de-a lungul parcursului intemeierii unei familii, ajungand de multe ori la divort. In acest context, consider este important sa cugetam si sa incercam sa gasim solutii la intrebarea: «Cum poate Biserica sa ajute in mod concret persoanele care au esuat in actul de intemeiere a unei familii, fie din vina proprie, fie din alte considerente?». Ratiunile pentru care se destrama o familie pot fi diverse si, in consecinta, trebuie sa tinem cont de realitatea vietii persoanelor, iar nu sa ramanem blocati in tot felul de consideratii abstracte. Nu au fost numai persoane contrarii pozitiie mele, dar adesea am intrunit si consens, mai ales din partea crestinilor laici.

Pozitia dumnevoastra nu v-a atras, deci, numai inamicitii, ci ati avut  numerosi sustinatori si chiar prieteni.

Da, foarte multe persoane. De exemplu, cupluri casatorite de peste 50-60 de ani si carora le-a trecut niciodata prin cap sa divorteze, m-au interpelat solicitandu-ma sa-i ajut sa gaseasca solutii pentru unele persoane din parohia lor; asta intrucat desi nu s-au confruntat in mod direct  cu problema divortului, vad aceasta problema a crizei familiei, la copiii, nepotii lor sau la alte persoane apropiate. In aproape orice familie din Occident  exista cineva care se confrunta cu aceste dificultati. Este, deci, extrem de important ca Biserica sa ajute si sa sprijine  acesti oameni. Avem, in acest sens, multe de invatat de la traditia Bisericii Ortodoxe care confera posibilitatea unei a doua casatorii. Astfel, se pot gasi solutii  pentru persoanele divortate si recasatorite: nu pentru toata lumea, nu pentru  persoanele  superficiale, ci numai pentru enoriasii din parohiile noastre care, suferind din cauza imposibilitatii primirii la Sfanta Impartasanie, isi exprima dorinta de a fi primiti la Sfintele Taine.

Aspiratia la Sfanta Impartasanie poarta in ea insasi nazuinta la mantuire, la crestere duhovniceasca. Impartasania poate ajuta enorm o persoana, o poate transforma si aduce la Hristos.

Desigur. Sfintele Taine au o forta imensa, putand ajuta foarte mult in situatiile dificile in care se afla aceste persoane divortate.  Este insa, nevoie inainte de a putea fi primite la aceste daruri sfinte de ceea ce eu am numit un parcurs de pocainta (care exista dealtfel si in Biserica Ortodoxa in cazul celei de-a doua casatorii).

Asa zisul principiu al «oikonomiei» din Biserica Ortodoxa….

Desi este vorba de concepte asemanatoare, eu prefer, insa, sa vorbesc despre milostivire caci, atat in Vechiul, cat si Noul Testament, Dumnezeu este mizericordie. Si cum este milostiv, Domnul da mereu o a doua sansa unui pacatos sau unei pacatoase. In consecinta, si Biserica, la randul sau, trebuie sa acorde unui pacatos care se caieste o a doua sansa.

Puteti sa explicati in ce mod concepte precum «oikonomia» si «epikeia» pot contribui la o schimbare in cadrul Bisericii si in ce efect  poate avea o eventuala deschidere asupra ecumenismului?

Termenii de «oikonomia» si de «epikeia» nu se situeaza la acelasi nivel. «Oikonomia» are o conotatie teologica -Dumnezeu este «oikonomos», ajuta persoanele, in timp ce «epikeia» este mai degraba un termen juridic, fiind folosit in jurisprudenta. Exista diferite abordari a celor doua termeni insa, eu prefer termenul de mizericordie: un termen biblic, teologic. «Oikonomia» nu este, dealtfel, altceva decat un aspect al milostiveniei. Dumnezeu fiind indurator, si Biserica trebuie, deci, la randul sau sa fie mizericordioasa. Daca Dumnezeu asculta si ajuta persoanele in momente de grea incercare, oare n-ar trebui sa faca la fel si Biserica? Daca vrea ca oamenii sa se converteasca, Biserica trebuie sa stie asculte, sa vada greselile, pacatele oamenilor si sa-i ajute sa se pocaiasca, dupa cum la fel de bine trebuie sa stie sa poata ierta pe cei ce gresesc.

Papa vorbeste mult despre mizericordie- a recunoscut deatfel in acest sens influenta si admiratia pentru operele teologice ale Eminentei Voastre-. Milostivenia a fost, de asemenea, pentru multi observatori, cheia de lectura a tendintei sinodului, manifestata in documentul intermediar, de a privi cuplurile homosexuale si cele de fapt.

Eu am vorbit doar de persoanele casatorite si divortate. Nu m-am referit la cuplurile de fapt, dupa cum nici la cele homosexuale. Este vorba de trei situatii diferite si sunt deci alte problematici care intervin. Faptul ca persoanele divortate si recasatorite pot fi primite la Sfanta Impartasanie nu inseamna ca in mod automat si persoanele care traiesc in concubinaj sau cuplurile homosexuale pot fi primite la aceasta Sfanta Taina. Nu trebuie, deci, sa se confunde aceste trei situatii, fiind distincte. Cazul homosexualilor reprezinta o situatie cu totul particulara: pentru noi, ca de altfel si pentru Biserica Ortodoxa, uniunile homosexuale, nu pot avea valoare de casatorie. Desigur, trebuie sa se respecte acele persoane care incearca sa aibe un comportament demn, discret, nu trebuie sa fie discriminate ci, dimpotriva, ar trebui sa fie ajutate. In ce ma priveste, nu as putea afirma ca am un adevarata abordare existentiala fata de homosexualitate. Inteleg ca ca este dificil sa fie respectate si sa nu fie discriminate persoanele gay; desi sunt multe persoane homosexuale foarte sensibile, sunt multi artisti care pot aduce un aport omenirii si Bisericii este indubitabil insa, ca homosexualitatea nu intra in planul lui Dumnezeu privitor la creatie si la faptura umana care implica, conform Genezei, barbatul si femeia. Cunosc persoane de acest tip, le respect, insa nu pot sa afirm ca as avea un raspuns definitiv la aceasta chestiune.

In legatura cu persoanele divortate si recasatorite si ca si raspuns la criticile care v-au fost adresate de unii membri ai Curiei, ati indemnat la efectuarea distinctiei dintre doctrina si disciplina, recomandand ca actiunea pastorala sa faca tina cont de diversitatea si de complexitatea situatiilor concrete. Doctrina Bisericii este un sistem imobil, impermeabil la orice tip de schimbare sau, dimpotriva , o evolutie a sa –in spiritul Conciliului Vatican al II-lea- ar fi recomandabila ?

Doctrina nu este un. sistem inchistat, imobil : daca se studiaza istoria dogmei, se poate observa o continua evolutie a acesteia. Doctrina este, deci, continuu supusa evolutiei, transformarii. Tin sa precizez ca nu ma refer la o schimbare a doctrinei in sensul unei rupturi, ci in sensul unor aprofundari, a unor precizari care pot fi necesare si, in consecinta, posibile. 

Papa Ioan al XXIII considera ca a sosit timpul ca «Biserica sa adopte medicamentul milostiveniei in loc de armele rigorii». Sa fie oare milostivenia interpretarea hermeneutica a Noului Testament?

Da. Sunt ferm convins de acest lucru. De altfel, Multi definesc pontificatul papei Francisc ca fiind unul al mizericordiei. Milostivenia este prima insusire a lui Dumnezeu. Domnul este iubire, Dumnezeu este «caritas» si mizericordia este, deci, revelatia esentei sale divine. Mila sau indurarea reprezinta deci, un concept central si un principiu hermeneutic pentru alte atribute ale lui Dumnezeu si pentru alte adevaruri revelate. Mizericordia are un loc central si in marturisirea, mesajul lui Iisus Hristos. Sunt elocvente in acest sens parabolele fiului risipitor, a bunului samaritean, precum si la discursul sau despre judecata de apoi: «La sfarsit, nu vor ramane decat actele voastre dde mizericordie». Nu vor ramane decat faptele bune, la sfarist vom fi intrebati numai de faptele milostiveniei: de a da hrana celor infometati,de  a-i imbraca pe saraci, a-i vizita pe prizonieri etc. Isus vorbeste numai despre aceste acte de mizericordie. 

Actele milosteniei ca si valorea suprema, unica care va conta la judecata de apoi..

Desigur. In orice caz, faptele bune sunt singurele care vor conta, care vor ramane. Desigur sunt si alte lucruri care conteaza, dar care, in comparatie cu acestea par superflue. Da, mizericordia reprezinta valorea unica care permite intepretarea altor realitati.

Neexcluzand insa valoarea altor virtuti…

Nu, desigur. Unii spun ca dreptatea este mizericordie. Dar milostivenia nu exclude dreptatea.

Caci, fiind expresia pura a iubirii, milostivenia este mai mult decat dreptatea.

Da, este mult mai mult decat dreptatea. Trebuie, deci, sa invatam cu totii milostivenia. Este bine ca pontificatul papei Francisc este perceput de unii observatori ca fiind  un timp al mizericordiei, caci Biserica trebuie sa re-invete milostivenia. Din pacate adesea se da impresia unui rigorism exagerat in Biserica. Ori, o Biserica prea rigorista…

In Occident, Biserica pare pusa in fata provocarii de a invata sa se adreseze tinerilor, de a-si recastiga credinciosii. Un fenomen ingrijorator este reprezentat de faptul ca multi tineri occidentali, in special francezi, englezi, devin musulmani, inrolandu-se chiar in randurile gruparilor jihadiste.

Este adevarat, insa acest fenomen ramane pentru mine de neinteles. Este de necontestat faptul ca Islamul are maretia sa, a edificat o imensa cultura, civilizatie – este suficient sa ne gandim la sudul Spaniei. Cand te gandesti insa, la  fundamentalistii islamici …

Nu dau o buna marturisire a valorilor credintei musulmane..

Deloc.

Ati pledat in favoarea primirii la Sfintele Taine a crestinilor care esueaza in casatorie, invocand faptul ca impartasania este un har, o sansa: aceasta pozitie v-a atras critica de a fi  pleda in favoarea celei de-a doua casatorii. Papa a intervenit prompt in favoarea dumneavoatra, definindu-va ca fiind “un teolog in genunchi”. Ati putea face cateva precizari pentru a evita unele interpretari gresite?

Pentru noi, ca de altfel si pentru Biserica Ortodoxa, cea de-a doua casatorie, spre deosebire de prima, nu are valoare de sfanta taina. Prima casatorie si cea de-a doua nu se situeaza, deci, la acelasi nivel. A doua casatorie are valoare doar din punct de vedere al legislatiei civile.

 

In ce mod casatoria civila se poate apropia de cea sacramentala? Credeti ca va fi posibila o posibila deschidere a Bisericii Catolicii in favoarea unei a doua casatorii civile?

Da, va trebui sa se inceteze a se discrimina atat de mult acest statut de casatorie numai cu valoare civila  a celei de-a doua uniuni;  asta intrucat hotararea e a se casatori la starea civila implica o promisiune unicitatii, a permanentei relatiei  precum si cat si obligatia celor casatoriti de a avea grija unul de celalalt, de a se ingriji de copiii care vor rezulta din casatoria respectiva.  Este vorba de valori etice, umane, elemente care se regasesc si in casatoria sacramentala si care trebuie sa fie apreciate la justa lor valoare. Aceste casatorii civile sunt, deci, diferite de cuplurile care traiesc in concubinaj.

Caci, ca si in cazul casatoriei sacramentale, exista un angajament reciproc si intentia de a-si asuma anumite obligatii in cadrul cuplului.

Da, in cadrul casatoriei civile, partile implicate isi asuma o obligatie in mod public, ceea ce nu este de neglijat. De aceea, nu se poate pune pe acelasi plan totul. Trebuie tinut cont de fiecare caz in parte. Persoanele divortate si recasatorite spun: «Da, am gresit, ne caim, insa Dumnezeu ne poate acorda o doua sansa si putem sa ne casatorim numai la starea civila». Si in aceasta casatorie, harul lui Dumnezeu poate fi prezent.  

Credeti deci ca sfanta impartasanie poate avea valoare de har pentru persoanele care esueaza in casatorie?

Da, si aceste persoane pot sa se roage si sa se apropie, sa fie primite la Sfintele Taine.

Sunteti, deci, in favoarea accesului la impartasanie si pentru persoanele divortate si recasatorite. In ce conditii?

Da, insa numai dupa o anumit timp de spovedanie, de pocainta pentru a putea fi iertate. Este vorba de un lucru foarte serios cu constiinta proprie, cu sinele.

O perioada de introspectie, un «tȇte ā tȇte» cu constiinta sa, dublata de o dorinta de crestere duhovniceasca..

Da, numai dupa acest lucru cu sinele, dupa anumite canoane de pocainta si dupa ce obtine iertarea din partea duhovnicului, poarta va putea fi deschisa pentru a fi primiti in final la Sfanta Impartasanie. Primirea la Sfintele Taine nu este, insa automata, pentru toata lumea, ci va depinde de fiecare caz in parte. 

Nu puneti, insa, in discutie, asa cum au sugerat unii inamici ai dumneavoastra, indisolubilitatea casatoriei.

Categoric nu, asa cum deltfel am precizat deja de doua ori cu ocazia conferintei din perioada sinodului. O casatorie sacramentala care esueaza lasa rani adanci si o durere profunda. Desi ranile se pot vindeca raman, insa, cicatrici. Si in pofida faptului ca, dupa un accident nefericit, viata ne poate face cadou o a doua sansa, lucrurile nu vor mai putea fi totusi ca prima data. Ranile raman.

Rolul Bisericii rezida tocmai in a da ospitalitate, a ajuta persoanele necajite, ranite.

Desigur. Biserica trebuie sa fie sensibila, sa ajute oamenii care se afla in suferinta. Se poate trai cu ranile, insa nu mai este acelasi lucru ca atunci cand nu ai cunoscut aceasta durere. Cu alte cuvinte, desi cea de-a doua casatorie nu mai are valoare de sfanta taina, totusi si persoanele divortate si recasatorite pot trai in harul lui Dumnezeu.

As dori sa abordam o tema foarte dezbatuta in Biserica si care adesea a constituit motiv de polemici, si anume, utilizand expresia papei Ioan Paul al II –lea, “geniul feminin”. Ati afirmat in legatura cu aceasta ca «Biserica fara femei este asemenea unui trup mutilat”.

Conform primei carti a Vechiului Testament, Facerea, Dumnezeu a creat barbatul si femeia. Astfel, in actul de creatie exista intentia unei reciprocitati, a intrajutorarii si a complementaritatii dintre barbat si femeie, fiinte egale in demnitate, dar si in diversitatea lor inerenta. Jumatatea omenirii este constituita de femei si acest aspect a fost izbavitor pentru ambele sexe, cum am putut dealtfel constata in cadrul parohiilor in perioada in care am fost episcop. Femeile ajuta foarte mult comunitatea crestina; fara contribuita acestora parohiile s-a prabusi imediat. Este, deci, foarte important sa se acorde spatiu femeii, «geniului feminin», in cadrul Bisericii. Daca ne gandim numai la hagiografie, la istoria sfintelor din Biserica, ne putem da seama imediat de spatiul imens si de rolul important pe care femeile l-au avut in cadrul Bisericii. Catolici si ortodocsi avem impreuna multe femei iubitoare de Dumnezeu, sfinte, care au adus o imensa bogatie duhovniceasca in Biserica si au facut istoria crestinsimului. Este un adevar evident ca fara femei Biserica ar fi mutilata si este, deci, important sa se confere spatiu femeilor in Biserica, mai ales in functii de decizie. La ora actuala se dezbate acest aspect in Vatican. Experienta mea de episcop in Germania este elocventa in acest sens. La Stuttgart, consiliul episcopilor a desemnat la conducerea organizatiei Caritas o femeie; foarte curajoasa si  competenta, aceasta a reusit sa schimbe total atmosfera din cadrul organizatiei, contribuind din plin la ameliorarea institutiei si asta intrucat femeile vad lucrurile in mod diferit fata de barbati.

Sunt mult mai intuitive, un sens al comunicarii, vad in mod natural raporturile dintre oameni, au un simt al detaliului..

Da, in plus au acel sentiment al maternitatii si, in general, o sensibilitate, o intuitie privind aspectele concrete ale existentei mult mai profunda decat avem noi, barbatii -de multe mai degraba aplecati catre lucrurile mai abstracte. Eu sunt de parere ca se poate invata foarte mult de la femei. Si la Vatican femeile sunt prezente in numar destul de mare.

Putine, insa, se afla in posturi decizionale. Vaticanul continua sa fie perceput ca fiind in mod  preponderent un mediu machist si chiar misogin..

Intr-adevar, Vaticanul este un astfel de mediu. Papa insusi doreste sa schimbe  aceasta stare a lucrurilor, fiind impotriva acestui clericalism. Exemplul femeii care ocupa functie de responsabil al organizatiei Caritas la Stuttgart este evocator in ceea ce priveste aspectul benefic al prezentei femeilor in roluri decizionale. Nu numai ca doamna respectiva gestiona milioane de euro (avand in conducerea sa mii de persoane), dar  pozitia sa era foarte importanta: pe langa aspectele financiare, coordona si sectoare precum cel al educatiei, al catechezei etc.

Se pare ca nemtii sunt la avangarda in lume in ceea ce priveste conditia femeii si egalitatea dintre sexe. In mod sigur, exista o mai mare emanicipare a femeilor decat in Italia, unde, cu ocazia unui reportaj recent despre sanse egale, multe «business women» italiene considerau ca «Italia nu este o tara pentru femei».

Da, in Germania se poate vorbi de o reala emancipare a femeilor caci in aceasta tara situatia lor  a evoluat in ultimele decenii foarte mult. Si la Vatican lucrurile evolueaza. De exemplu, se intentioneza crearea unei noi Congregatii pentru Laici care se va ocupa de familie si viata. Si cum jumatate dintre crestinii laici este constituita de catre femei, se vrea si prezenta unei femei in forul decizional.

Vaticanul are de fapt imaginea unui mediu  in care tinta prejudecatilor sunt nu numai femeile, dar si laicii..

Este adevarat. Eu sunt,  insa, in favoarea depasirii acestei prejudecati si, in special, al accesului femeilor, la roluri decizionale. In acest sens, s-au facut deja progrese ireversibile.

Ati adoptat deja in acest sens o pozitie curajoasa cand ati afirmat ca «un sinod fara prezenta si participarea femeilor ar fi total absurd».

Desigur, intrucat femeile, persoanele laice, casatorite -mai mult decat preotii sau clericii- reprezinta adevaratii experti in aspectele referitoare la familie.

Iar afirmatiile dumneavostra mediatizate se pare l-au influentat pe Papa caci imediat dupa aceea au fost invitate si femei ca observatori. Ati afirmat ca ramane la latitudinea papei de a invita si femei, iar pontiful a actionat rapid in acest sens.. .

Da, papa a reactionat: au fost invitate in final si femei care nu numai ca au asistat la lucrarile sindoului dar care au luat si cuvantul, avand astfel posibilitatea sa-si exprime opiniile. Papa insusi este in favoarea acordarii unui spatiu mai amplu femeilor in roluri decizionale. Pentru moment lucrurile evolueaza destul de lent, insa exista speranta unei schimbari in viitor.

In care sectoare ale Bisericii si ale organismelor curiale ar putea femeile avea in mod concret roluri decizionale?

Nu este vorba numai de Vatican. In primul rand femeile pot ocupa roluri de responsabilitate  in cadrul diocezelor. De exempu, in cadrul organizatiei Caritas, multe femei sunt implicate in sectoare educationale. Astazi sunt numeroase femei care au studii economice, adminstrative sau financiare si pot, deci, avea roluri de decizie in sectoarele respective. Iar aceste posturi nu implica necesitatea unei consacrari din partea episcopului  sau a preotului. In mod evident, insa, faptul de a fi femeie nu este suficient pentru ca cineva sa poata ocupa aceste functii, ci trebuie mai inainte de toate sa fie o persoana instruita, bine pregatita.

Credeti ca in viitor va fi posibila o deschidere in cadrul Bisericii in favoarea sacerdotiului feminin? 

Nu cred ca hirotonisirea femeilor este posibila. Pentru noi, cel putin, poarta este inchisa si cred ca asta cu atat mai mult pentru Biserica Ortodoxa.

Acest lucru in pofida crizei vocatiilor sacerdotale in Europa?

Desi criza vocatiilor sacerdotale reprezinta, fara indoiala, o problema grava cu care ne confruntam, nu cred ca hirotonirea femeilor ar fi o solutie. Biserica Protestanta care admite  femei preoti, pastori, nu are neaparat rezultate foarte bune in ceea ce priveste  contracararea crizei vocatiilor preotesti. Desi poarta este categoric inchisa sacerodtiului feminin, nu toate pozitiile de decizie depind de ordinarea preoteasca, de hirotonisire: ma refer la sectoarele adminstrative, financiare etc. Ramane un evantai larg de posibilitati al accesului femeilor la roluri decizionale in Biserica.

Care credeti ca ar putea fi explicatia acestei  atitudini de inchidere si respingere la accesul la roluri de decizie a femeilor in Biserica?

Din pacate, continua sa existe inca foarte multe prejudecati si foarte mult misoginie. Aceste prejudecati au existat dintotdeauna nu numai in cadrul Bisericii, ci si in cadrul societatii civile. Dar, in timp ce societatea civila a facut progrese la acest capitol -caci inainte femeile nu aveau roluri de conducere-, Biserica este, insa, sa ramana in urma: continua sa existe in cadrul acesteia puternice prejudecati precum si o anumita teama -pentru mine inexplicabila -referitoare la femei.

Ati afirmat ca «in realitatea ecleziastica, femeile sunt cu un pas inainte in chestiunea frontierelor». Cu alte cuvinte, in viziunea dumneavoastra, femeile ar avea o superioritate in ceea ce priveste deschiderea catre diferenta, catre periferiile lumii.

Da, sunt convins ca femeile au mai multa sensibilitate  pentru aspectele concrete ale existentei, avand  capacitatea sa gaseasca in mod simplu si mult mai repede solutii la probleme cotidiene.  In aceste aspecte rezida insusi chintesenta  asa –zisului  «geniu feminin».

John Fowles scria in «Magicianul» ca in timp ce barbatii vad obiectele, femeile percep relatiile dintre acestea, ar avea deci, aceasta atentie pentru detaliu, pentru raporturi interpersonale, fiind mai intuitive.

Desigur, femeia este mult mai implicata decat barbati in aspecte de care depinde  insasi viata ; un exemplu in acest sens sunt cele ce tin de maternitate. Numai femeile pot fi mame, este evident. Au o proximitate de viata care evolueaza, se ingrijesc de aceasta, nu se limiteaza si nu sunt preocupate doar de idei abstracte. Si aceste dimensiuni care tin de concret, de aspecte vitale mi se par a fi mult mai importante. Mai mult, femeile sunt mult mai intuitive decat barbatii. Oricum este nevoie ca ambele sexe sa se ajute reciproc, barbatul trebuie sa sustina femeia si viceversa, caci astfel suntem creati de catre Dumnezeu: femeia pentru barbat si barbatul pentru femeie. Desigur, nu trebuie idealizata femeia: au fost femei care au provocat invidii, discordii, razboaie, dar asta nu inseamna ca acestea trebuie acuzate in mod samavolnic  de pacatul originar si de toate relele. Este, insa, neindoielnic, asa cum mentionati,  ca femeile au un simt mult mai acut pentru detaliu, pentru concret.

Diversitatea este bogatia crestinului si deci, unitatea este bogatie, nu monism

In vasta dumneavoastra biblioteca, se poate remarca o paleta eclectica de titluri, ce vorbesc despre o cautare perpetua, despre un spirit erudit: «Orthodox Icons», «Russiche Kunst», «Bulgarian Culture», «Viventi in Cristo», «Pray in Christ», «Martin Luther King», «Musik», «Teologia dell’ Arte», «Religione ed Arte», «Medizin and Ethic», «Sexual Ethic», pentru a enumera doar cateva titluri.

Teologia este in alta camera.

Ce rol revine culturii si stiintei in a deschiderea inimii, a unor orizonturi spirituale, a fondarii valorilor crestine si a ne face liberi iar, in cazul Eminentei Voastre, in misiunea in favoarea unitatii Bisericii?

Da, in mod indiscutabil, cultura este libertate si asta intrucat suntem fiinte istorice. Cultura s-a dezvoltat in feluri diferite in lume, diversitate care, departe de a constitui motiv de inimicitie, constituie o bogatia omenirii care trebuie sa ne incite a invata unii de la ceilalti. Eu am fost timp indelungat om de stiinta si oamenii de stiinta, dupa se stie foarte bine, sunt definiti de o mare curiozitate. Ma intereseaza desigur, teologia, dar la fel de bine si muzica, arta, istoria, alte civilizatii sau filozofia: toate aceste domenii vorbesc despre istoria umanitatii. 

Eu am judecat intodeauna contactul cu alte culturi si cu alte Biserici ca fiind foarte imbogatitor. Noi avem multe de invatat de la crestinii ortodocsi care au o bogatie mistica si artistica impresionanta, o arta a icoanei magnifica. Diversitatea nu trebuie sa fie un motriv de diviziune ci, dimpotriva, trebuie sa ne ajute pe toti sa ne desavarsim, sa crestem impreuna duhovniceste. Diversitatea reprezinta prin excelenta bogatia crestinului, caci Duhul Sfant insusi confera Bisericii o diferenta si o multitudine de carisme. Unitatea nu este ceva plictisitor, nu este un monism, ci este o bogatie pe care Domnul ne-o daruieste noua ca si fiinte umane, creaturi ale sale. Este important sa realizam aceasta bogatie a diversitatii: sa ne  cunoastem semenii -indeosebi cei diferiti de noi- si sa ne impartasim experientele, sa trasmitem valorile culturii aproapelui nostru. Pentru mine, de exemplu, sa pot admira icoanelor din muzeele moscovite a constituit o experienta  fabuloasa. Si in Romania am putut admira icoane minunate. Faptul de a fi putut asista la o liturghie ortodoxa a constituit, de asemenea, o experienta inspiratoare pentru mine; nu era o slujba catolica, insa pot recunoaste slujbele oficiate de fratii ortodocsi. Nu se poate reduce totul la aceasi numitor.  

Care este credo-ul sau?

Referitor la ecumenism?

Nu neaparat, in viata in general.

In primul rand,  este unul Dumnezeu. Dumnezeu nu este o entitate abstracta, indepartata, ci El este cu mine, pentru mine, intotdeauna: Un Dumnezeu caruia ma pot adresa, caruia ma pot incredinta in orice situatie oricat de dificila ar fi aceasta. In esenta, deci, crezul meu rezida in aceasta convingere a existentei Providentei divine, a iubirii lui Dumnezeu: aspecte  fundamentale pentru mine.

Cu alte cuvinte, Nihil sine Deo.

Intocmai. Apoi, este Domnul Iisus Hristos pe care il avem in comun cu voi ortodocsii. Isus Hristos este prezent in lume, in viata mea, in Biserica prin Duhul Sfant, prin Sfintele taine. Si noi, crestinii catolici si ortodocsi suntem  -prin taina unicei Sfinte Taine a botezului- frati si surori. Cu crestinii ortodocsi avem, de asemenea, in comun credinta in Sfanta Fecioara, precum si aceiasi sfinti parinti, cei din primul mileniu.

O intreaga traditie hagiografica comuna ..

Da, veneram aceiasi sfinti, suntem intr-o communionum sanctorum. Nu suntem, deci, numai Biserica de aici, itineranta, ci suntem Biserica universala. Si ca atare nutrim speranta -«marfa» atat de rara astazi, dar fara de care nu se poate trai- ca, in pofida faptului ca minciuna si coruptia pot fi foarte puternice intr-o societate, la sfarsit nu acestea vor fi invingatoare, ci valori precum: binele, dreptatea si adevarul.

O victorie a valorilor autentice, eterne..

Da. Sunt convins ca, in final, doar ceea ce am facut din milostivenie va ramane pe vesnicie. In general se admira persoane destul de egoiste, cei care au reusit sa aiba fie succes fie putere. Nu acest tip de persoane reprezinta, insa, modele autentice. Ceea ce conteaza in mod autentic sunt fapte precum acelea de a ajuta o persoana saraca, a face fapte bune, de milostivenie iar, ca si teolog, de a depune eforturi si de a se darui in favoarea binelui si a adevarului.

Motto-ul vietii dumneavoastra pare a fi, deci, constituit de cuvintele Mantuitorului conform caruia la sfarsitul vremurilor vor ramane numai actele noastre de milostivenie.

Intocmai.

Puteti adresa un mesaj pentru cititorii ziarului nostru?

In procesul dificil de reconstructie a statului lor, dupa acest dezastru al comunismului, romanii se confrunta cu multe probleme: atat de natura politica, cat si cele cauzate de mizerie, de nedreptate, de coruptie. Ii indemn pe romani sa nu se lase coplesiti si sa nu-si piarda nadejdea  in forta binelui, a faptelor bune, frumoase caci numai acestea au viitor si pot fi salvatoare pentru poporul lor, iar nu coruptia sau minciuna. Iar misiunea Bisericii este tocmai aceea de a predica aceste valori vesnice, nesupuse pierzaniei.

In actuala societate hedonista, exortati oamenii sa inoate impotriva curentului.

Pai crestinul este prin definitie impotriva curentului. Da, desi nu este deloc usor, trebuie sa avem curajul sa fim si sa luptam impotriva curentului.

Facand aluzie la o fraza celebra a lui Dostoievski, dupa dumneavoastra, «frumusetea (inteleasa ca si milostivenie, bunatate, iubirea) va salva lumea» …

Da, caci concepte precum frumusetea si binele nu sunt in contradictie, ci dimpotriva, sunt strans impletite. Adevarata frumusete este cea a binelui. A fi bun, just, milostiv inseamna a fi in  armonie si constituie, deci, adevarata frumusete.