Scriitoarea și regizoarea Ivona Boitan reprezintă o revelație în contextul vremurilor de față. A lăsat în urmă televiziunea și publicitatea, începând, cum ea însăși definește, ”o cruciadă împotriva barbarismelor” din societatea românească. Unica-i ”armă”, la care ține cel mai mult, este Limba Română, iar frontul unde promovează valoarea, teatrul independent.
Dialogul ajunge dincolo de cuvinte. A fost asemeni unei respirații, mai bine de-o oră, în care și-a trecut în revistă propriul drum.
Am întâlnit un destin complex în experiențe și în special în transformări, încât pare că două vieți încap în același trup.
Drumuri și căutări
Dacă e să dăm timpul înapoi, roata pornește din momentul de față, când Ivona scrie și regizează piese de teatru, prezentate în largul și inovativul spectru al scenei pe care nu e niciun șef care să-ți dea indicații.
Mai jos, pe scară, o vedem lucrând în televiziuni a căror răspândire este națională. Și acolo tot cu scrisul se ocupa. Înainte de asta a conceput texte în industria publicității. Tot coborâm și o vedem studentă la Regie.
Cărările i-au fost dintotdeauna presărate cu paginile volumelor sale, de introspecție și de fotografiere sufletească a lumii.
”Își va găsi destinul ei”...
Începe ca și cum ar vrea să stabilească din capul locului o concluzie. ”Cred că fiecare om își identifică viața cu ceea ce îl face să se simtă în largul lui. Pe mine scrisul mă face să mă simt liberă. În momentul în care scriu sunt fericită”.
Încă e caldă, abia ieșită de sub tipar, cea mai nouă producție literară a sa, ”Insula programatorilor”. Descrierea unui viitor. Încă neproiectat? Manuscrisul, zice, a stat zece ani la dospit.
Și nu neapărat pentru că așa a vrut autoarea. Multe uși se închideau în fața ei, de fiecare dată cu răspunsuri diplomatice din partea unor edituri. ”Eream adesea refuzată cu formula cartea e frumoasă, își va găsi destinul ei”.
Au mai ieșit pe piața literară alte două producții proprii, ”Hoții de timp”, o satiră împletită cu filonul polițist, și ”Sânge rece și albastru”.
Florile contesei din Târgu Mureș
Aceasta din urmă are la bază un tablou de viață, așa cum scriitoarea l-a întâlnit în Târgu Mureșul său. O spune cu atât de multă căldură, al său, unde a trăit încă de la vârsta de doi ani. Deși e născută în Cluj.
Acolo, în Târgu Mureș, o femeie în vârstă, elegantă, ieșea în fiecare dimineață în fața unei case vechi, cu aer nobiliar, și vindea flori. Se întâmpla în anii `80. Edificiul fusese proprietatea acelei doamne, dar odată cu naționalizarea își pierduse drepturile. Regimul roșu i-a permis să își ducă zilele în același imobil, dar numai într-o cămăruță, un fel de dependință, la parter.
Contesa, pentru că descindea dintr-o familie însemnată, avea grijă de grădina din fața casei. O săpa, o deretica, întrucât din vânzarea bobocilor de toate soiurile își câștiga firava existență.
Detaliile acestea vin să ne-o arate pe Ivona Boitan în modul ei de a se opri din mers, să se lămurească despre cum anume curg pașii semenilor ei. ”Toate scriiturile mele își au seva în realitate. Nu cred în scriitorul din turnul de fildeș. Cred că scriitorul are nevoie de oameni în jurul lui, să relaționeze cu ei, să-i înțeleagă”.
Munca în trei schimburi
Altă mare iubire a sa, teatrul. Pentru care își drămuiește ambiția și răbdarea de-a lungul a patru ani. Altfel spus, de patru ori a încercat la Regie, până să fie admisă. E și aici un tăvălug al clipelor. Se cer, la rându-le, rememorate.
Tot în anii `80 suntem. La Regie reușeai foarte greu. Erau doar câteva locuri. Ți se puneau condiții. Nu puteai învăța la zi, ci doar la seral, deci trebuia să ai, în paralel cu studenția, un loc de muncă. Și încă ceva. La admitere să prezinți o adeverință pe care să scrie că ai participat la Festivalul Național ”Cântarea României”.
Și tu ai participat? ”Da”. A spus poezii de Nichita Stănescu. Unde? ”În Târgu Mureș”. Și i-au dat diplomă de participare.
A dat admitere în București. Avea și loc de muncă. Era o prevedere clară. Să ai serviciul în Capitală sau undeva în jurul orașului, pe o rază nu mai mare de 60 de kilometri. Unde ai lucrat? Era o întreprindere din industria farmaceutică. ”Tata m-a ajutat atunci să mă angajez”.
Muncea în trei schimburi, ca ”asistent liofilizare”, așa se chema fișa ei de post. Trei schimburi te transformau într-un robot al cărui program era compus din muncă și din somn. Doar ce veneai acasă, te odihneai și plecai iar.
Necesara schimbare de macaz
În 1990 șabloanele sunt îngropate. Se înmulțesc locurile disponibile. În primul an de facultate, la Regie, erau două grupe, în total 40 de aspiranți ai artei.
Anul 1996. Se întoarce la matca sa. În Târgu Mureș montează o piesă, ”Viața conjugală”, de Max Aub, după care își dă seama că trebuie să facă o radicală schimbare de macaz. ”Din teatru nu se câștiga foarte bine la vremea aceea. Nici acum nu e cine știe ce. Dar în acei ani era jale”.
Banii erau totuși o necesitate, și nu o spune altfel decât din parspectiva proaspătului ei statut, din acele momente. De mamă.
În publicitate
Hai să spunem așa, din ce înțeleg, că regizorul trece vremelnic în plan secund și scriitorul iese la rampă.
Observați că nu utilizez expresia copywriter. Prefer românescul scriitor, poate discutabil în opinia unora. În fine, interlocutoarea se referă și ea la aceeași subtilitate.
Lucrezi o perioadă în domeniul publicității. Ai de conceput texte de promovare. ”La începutul anilor 2000 se punea mai mult accent pe creație. Se încercau reclame care să fie mai haioase, dar care să aibă și o poveste”.
Timpul a trecut, ca și cum copilăria promovării de produse intră în maturitate, dar nu neapărat cea mai rodnică. ”În ziua de azi ți se spune că ăsta e cel mai bun. Cumpără-l. Și gata”.
Un slogan pe care l-a conceput cu ani în urmă pentru Uniunea Studenților din România e și azi emblematic pentru UNIFEST. ”Distracție gratis, nu degeaba”.
În televiziune
Ajunge apoi în televiziune. La Prima, în emsiunea Cârcotașilor, creează rubrica Top Rușinică. ”Rubrica asta, Top Rușinică, eu am inventat-o”. În calitate de scriitor al departamentului de Promovare. Se căutau modalități de-a face producția asta cât mai savurată. Și iată un exemplu! ”Pentru Top Rușinică am scris textele în primele două sezoane ale emisiunii”.
La fel a făcut și pentru Big Brother. Ca editor live. Scria conținutul pe care îl citeau prezentatorii. Cei care erau la vremea aceea, acolo, Andreea Raicu și Virgil Ianțu. Cât ai stat în Prima? ”Patru ani”.
A fost și la Pro Tv, și în Antenă. ”Cam peste tot. mai puțin în TVR”. În Pro a dat măsura talentului ei timp de patru ani și jumătate. Povestește despre Happy Hour, unde vedeta a fost, și încă este, Cătălin Măruță.
Ce face un scriitor pentru o emisiune de televiziune? ”Face foarte multe”. Dimineața citește ziarele, De acolo extrage temele care vor fi abordate în ziua respectivă, din lumea mondenă, din cultură.
Propune subiectele. Cele aprobate necesită documentarea și construirea micului discurs prezentat de vocea din off. Stabilești până și întrebările puse invitatului. Asta înseamă să cunoști biografia sa.
Munca de echipă. Asta înseamnă, înainte de toate, televiziunea. ”A fost un exercițiu minunat. Nu regret nimic. Lumea nu-și dă seama câtă muncă e în spatele fiecărei emisiuni. Sunt echipe de câte 30-40-50 de oameni, Fiecare își cunoaște pătrățica și știe ce are de făcut”.
Ce vor să vadă românii?
Cred că se impune o mică pauză în narațiune. Vreau să știu ceva de la tine. Ai trecut prin publicitate și prin televiziune. Ce le place românilor să vadă?
Se lasă un pic liniștea, Ivona dorind să cuprindă un răspuns pe care îl caracterizează amplu. Evită amănuntele, stabilind esența chestiunii. ”Românilor le place tot timpul să vadă altceva”.
Cum așa? ”Asta e marea problemă a celui care vine în România și vrea să-și plaseze un produs. Suntem o țară atipică, foarte schimbătoare”.
La fel e și în televiziune? ”Da, la fel. Lucrurile se schimbă într-un ritm alert”. Cum explici asta? ”Românii se plictisesc foarte repede”.
Deplânge căderea spre lacrimogen a fenomenului audiovizual. Vorbește despre indicatorii zilnici de audiență care arată la ce se uită lumea mai mult. Dacă săgeata indică ceva anume, pe acel segment se pune accentul.
Ce se întâmplă cu ideea de calitate? ”Ca să faci ceva de calitate trebuie să-ți asumi pierderile. Da, poți să dai oamenilor programe de calitate, dar cu riscul să ți se spună că alt post te-a bătut la audiență”.
Cum ne salvăm?
Răspunsul la întrebarea asta nu se lasă așteptat. ”Să iubim Limba Română”. Sună ciudat? ”În școală ne lipsesc profesorii de Limba Română. Aceia care să iubească ei înșiși Limba Română. Cei care să nu se plângă de autorii români, că ei n-ar fi destul de buni”.
Îmi dau seama că am provocat-o și valul e tot mai mare. ”Ne-am distanțat, de pildă, de zona rurală și Rebreanu nu ni se mai pare interesant. În schimb, ne interesează să înțelegem lumea unor vedete de la Hollywood”.
Nu uită nici de inadvertențele, în declarații, cel puțin, din societatea noastră. ”Încă există emisiuni de calitate. Dar cine se uită la ele? Asta îți arată că lumea nu e atât de plictisită de mizerie, cum declară pe rețelele sociale. Cât de sinceri suntem?!”...
Altă răscruce de drumuri
Asemenea idei nu rămân în sertar. Ele fac parte din viața Ivonei, din 2014, de când regizorul din ea iese, din nou, la rampă. A părăsit televiziunea. Pășind cu mult curaj spre teatrul independent. Scriitorul, acel scriitor neastâmpărat, vulcanic, din sufletul ei, se alătură omului scenei.
Am de-a face cu o declarație cât o pagină întreagă de ziar. ”Aș conduce o cruciadă împotriva barbarismelor!”.
Un fost coleg din Pro, Mișu Predescu, producător de meserie, îi propune să facă împreună un spectacol cu replici și cu muzică, pentru copii. Ardeleanca se pune pe treabă. Scrie piesa ”Magie într-un pahar cu apă”, după o carte de povești pe care tot ea o concepuse cândva. ”A fost un spectacol foarte bine primit de copii și de cadrele didactice”.
Era doar începutul. Unui nou început. Dacă acceptați jocul de cuvinte. Colaborează de-a lungul acestor ani, între alții, cu Anca Sigartău, Magda Catone și Victoria Dicu, Marius Rizea, Nicodim Ungureanu și Tiberiu Păun.
”Aventura mea”
Ai nevoie să joci undeva, te duci și discuți cu un teatru, să-ți închirieze sala. După ce bați palma, pleci la drum. De-a lungul Bucureștiului. De-a latul țării. Cu bagaje. Cu decorul aferent. Pe care le cară artiștii. În plus, se aduc de acasă tot felul de lucruri, mai mici, mai mari, dacă e nevoie.
Dacă nu ai ce-ți trebuie, apelezi la prieteni. Când nici ei nu te pot ajuta, închiriezi de unde știi. În general, de la instituțiile teatrale. În caz de necesitate, magazinele cu antichități pot reprezenta o soluție. ”E un soi de butic de teatru”. În fiece reprezentație sunt angrenați câte cinci sau șase actori.
E greu să-i strângi. Pentru că au responsabilitățile lor. De unde nu pot să lipsească. ”E o mare problemă cu programarea spectacolelor în independent”.
La noi, mi se spune, nu e ca în Occident, unde directorul unui teatru face programul pe șase luni înainte. Deci știi care îți sunt ferestrele de timp liber. ”La noi totul se programează pe două-trei săptămâni înainte”.
În consecință, într-un spectacol din independent e posibil să apară dublurile, în cazul în care interpreții de bază nu sunt disponibili la un anumit moment.
Caracterizare sugestivă, nu alta. ”Noi suntem ca un firicel de apă care încearcă să supraviețuiască. Nimeni nu face teatru independent din plictiseală”.
Dar de ce? Sunt actori cărora le plac textele. Dispuși să facă asta. Și fără să pună pe primul plan grija financiară. De pildă, repetițiile nu se plătesc.
Cum caracterizezi teatrul independent? ”Cel mai bun lucru e că aici joci ce vrei. Este o nesfârșită tinerețe”.
Cea mai grea întrebare. De ce?
Pentru că mai există și o altă fațetă a lumii. Una a speranței. ”În ziua de azi există o dorință de lucruri profunde, sincere”. Peste tot, pe unde au jucat, sălile au fost de fiecare dată pline.
O considerație legată de modul în care construiește narațiunea. ”Publicul reacționează la sinceritatea personajelor și a mesajelor pe care le povestim. Fără idoli ori șabloane. Fără clișee. În aceste piese nu punem statui pe postamente. Mi-am dorit să umanizez personajele, să le prezint așa cum sunt în sufletul lor”.
Ca atare, curajul e susținut de speranța că tot mai mulți oameni vor și altceva. ”Așa e aventura mea în teatrul independent. Îi spun aventură, pentru că niciodată nu știi ce urmează”.
E drept că în felul acesta nu prea poți să trăiești. Are un job în cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”. O instituție de a cărei promovare se ocupă. Și o face din convingere, pentru ce consideră a fi adevărate valori educative, precum cele pe care elevii le găsesc aici.
”Candele nestinse”
Și totuși are un plan. ”Am o zonă pe care o iubesc foarte tare. Vreau s-o dezvolt de-acum încolo. Cea de teatru creștin-istoric”.
Face referire, în primul rând, la ”Brâncovenii”, o piesă scrisă de părintele Bogdan Aurel Teleanu, pe care Ivona a regizat-o. ”Este despre ultimele zile din viața familiei Brâncovreanu”. Dar nu în sens fizic.
Sunt acele clipe în care domnitorul și soția lui decid să meargă pe un anume drum. Cel la capătul căruia se vede moartea. Își asumă. ”Este o replică foarte frumoasă în piesă. La ce ne trebuie pildă, dacă n-o urmează nimeni?! Valabilă și azi”.
Cea pe care o intervievez a scris și a regizat ”Candele nestinse”, Un spectacol dedicat martirilor din închisorile comuniste. Au avut reprezentații în Capitală, susținuți de Protoeria Sectorului 2. După care au fost invitați de comunitățile românești din Belgia și din Marea Britanie.
Amintiri înlăcrimate care se leagă de luminile rampei. La Bruxelles, după ce cade cortina, o femeie vine la Ivona și îi spune că abia acum a înțeles ce-a fost în inima tatălui ei. El fusese deținut politic la Aiud. ”Nu ne-a povestit niciodată despre închisoare. A fost dur și nu înțelegeam de ce. Acum am înțeles”, i-a spus femeia aceea.
Spectacol preluat de TVR
E mișcată de asemenea cuvinte. ”Cea mai mare satisfacție pentru autor e când reușește să-l facă pe un om să se înțeleagă mai bine pe el însuși. Scriitura trebuie să fie ca un fel de pansament pentru cei care se bucură de ea”.
Te întrebi cum ai putea să nu fi cutremurat de personajele întruchipate. Așa cum e Vasile Voiculescu, a cărui tortură e prezentată sub forma distrugerii cărților. Doi milițieni rup volumele și își obligă victima să vadă cum îi este fărâmițată propria bibliotecă. Nu e nicidecum imaginație. ”Cei apropiați lui au spus că acesta e motivul pentru care a murit”.
Piesa ”Candele nestinse” a fost integral filmată de Televiziunea Națională. Rămâne ca ei să decidă când o vor difuza. Probabil în toamna asta sau în decembrie, când se vor împlini 30 de ani de la căderea comunismului. ”Am văzut rezultatul, după editare. A ieșit foarte bine”.
E unul dintre primele, dacă nu chiar o premieră, aud de la Ivona, în preluarea de către Televiziunea Publică a unui spectacol din perimetrul independent al dramaturgiei.
Încă o piesă istorică, ”Drum spre Iași”, a fost realizată în Anul Centenarului. Prezentată în cinci mari orașe ale României, proiectul fiind susținut de Ministerul Culturii. ”Cu ocazia asta am avut costume, n-am mai umblat cu improvizații”.
În Occident tot așa ați plecat, cu decorurile după voi? Râde. ”Nu, am luat doar strictul necesar”. Aveau gazdele decorurile pregătite.
Fericirea din butoi
Nici comedia nu-i e străină. A scris și a montat ”Sarmale cu dragoste”, deja în cel de-al patrulea an în luminile rampei. Se adaugă ”Butoiul cu fericire”, al unui profesor îndrăgostit de o studentă.
Personajul are parte de surpriza totală când dă întâlnire divei sale într-o bodegă. Fata nu vine. În schimb, o chelneriță năbădăioasă îi va rostogoli toate fanteziile direct într-o butie plină cu bere.
În pregătire sunt două texte dramatice. Unul se referă la tinerii obligați de viață să plece peste hotare. Nu are încă titlu. ”Îl voi pune la final”. Cel de-al doilea cuprinde ”Scrisori de dragoste și despărțire totodată”.
Mărturisirea de final
Toate resorturile schimbărilor din viața acestei femei au o explicație. Întâmplarea din urmă cu zece ani. Îmi atrage atenția că n-a fost o persoană religioasă.
Se duce la un botez, invitată de o bună prietenă. Ajunsă în biserică, privirea îi e atrasă spre pangar, unde erau și cărți. Cea pe care o dorește, în acel moment fără să știe de ce, e scrisă de părintele Cleopa.
Citește primele pagini și își dă seama că nu se mai poate desprinde. Cere toate volumele aceluiași gânditor. Erau 17. Le-a cumpărat pe toate.
A doua zi pleacă pe litoral, cu familia și prietenii. Dar acolo nu face altceva decât să se adape din izvorul cel nou. Pe care nici nu-l intuise.