Să fie oare posibil? Da, iată că este. Să unești visele, făcându-le să-ți descrie mersul Universului. Să iei Luna de pe cer și s-o aduci pe Pământ.

A fost odată

- E o poveste de dragoste sau poate un basm, veți spune.

Rămâne de interpretat, pentru că s-a scurs atât de multă vreme de când întâmplările acestea au prins contur.

N-ar fi rău să încep cu ”a fost odată”. Ei bine, a fost odată, ca niciodată, un meșter ceasornicar, un orologier, ca să respectăm descrierea ghidului.

Maestrul timpului se gândește să facă un mecanism aparte. Ceva care să funcționeze în așa fel încât să țină pasul cu drumul Lunii în jurul Pământului.

Globul din turn

Așadar, prieteni, suntem în Oradea, în centrul orașului, iar ca totul să fie și mai clar, în fața Bisericii cu Lună. Așa e cunoscută în termeni populari Biserica Ortodoxă al cărei hram este Adormirea Maicii Domnului.

- Mare atenție la ce urmează! Ghidul ne îndreaptă ochii spre cer.

Ești încă afară, în fața acestei impresionante siluete arhitectonice. Unghiuri drepte și soliditate. Senzațiile pe care le încerci în compania colosului te fac să pari atât de mic sub umbra care se prăgătește de zbor peste întreaga piață centrală.

Privirea ta îndrăznește totuși să escaladeze impunătorul turn care își începe ascensiunea ca o prelungire a fațadei, și aproape de turlă observi ceva.

Un glob. Acum este pe jumătate galben, pe jumătate negru. Ceea ce înseamnă că ne aflăm pe la mijlocul lunii. Vreau să spun, luna octombrie.

- Da, la mijlocul lui octombrie ajunsesem în Oradea, alături de Cronicarii Digitali, e de precizat acest aspect.

Semnificația celor două culori

Ce înseamnă aceste două culori ale sferei de care vă zic? Păi, dacă ne vom uita la Lună…

- Diseară, evident, completează cineva.

Exact. Ei bine, atunci vom vedea astrul ceresc acoperit pe jumătate de umbra Pământului.

Ca atare, culorile globului din turnul Bisericii respectă întocmai fazele satelitului nostru natural. Cum se zice în popor, Lună nouă, Lună plină.

Galben și negru

Și încă ceva. Sfera de care vă zic e în așa fel amplasată în zid, încât noi, de afară, o vedem ieșind numai pe jumătate spre exterior.

Mingea se rotește aproape imperceptibil, de la o oră la alta, de la o zi la alta, încât dansul celor două culori îți arată cum e zugrăvit Astrul pe cer.

Când sfera din turnul Bisericii e dominată de culoarea galbenă, înseamnă că Luna e plină.

- Știți cum se vede Luna plină?

- E ca un soare al nopții, perfect rotundă, știu elevii lecția.

- Dar Luna nouă?

Hai să-i spunem un semicerc cu două brațe ascuțite. Doar ele, atât de înguste, au puterea de a străluci, pentru că în rest Astrul e întunecat.

Concluzie. Când e Lună nouă, ce observi la obiectul sferic, al Bisericii? Partea expusă la exterior e preponderent neagră. Cu numai un început de galben.

Prin tunelul spre cer

Sper că nu v-am făcut capul calendar. Noi, grupul bucureștenilor, cu aparate de fotografiat și de filmat, suntem gata să urcăm scările.

- Unde?

Firește, în turn.

Să vedem sfera de aproape, cu tot cu mecanismul care o pune în mișcare.

Ne strecurăm printr-un tunel – la verticală, să ne înțelegem – treptele formând o amețitoare spirală. Până când ajungem la un anumit nivel.

- Un fel de plafon, ca al unui etaj.

De aici, alt capitol al ascensiunii. De data asta, cu scări normale. adică din acelea, dacă vă imaginați, puse ca și cum te-au urca în podul unei case.

Curgerea timpului

Spațiul a devenit destul de strâmt. La un moment dat, întâlnim o uzină a rotițelor, care îți par la început nemișcate.

- Măruntaiele unui ceas uriaș, exclamă vizitatorii.

Nemișcate? Hm! Când te uiți mai atent realizezi cum finețea protuberanțelor zimțate respectă cu sfințenie un ticăit abia perceptibil.

- Pesemne că așa se aude, și se vede în același timp, curgerea timpului, se exprimă poetic o domnișoară.

Acolo unde se face joncțiunea

Și mai e ceva. Din agregatul acesta pornește o tijă metalică, în sus, de-a lungul axului central al turnului. Are rostul ei clar, transferând mișcarea către mingea de sus, cea care arată comunității mișcarea Lunii.

Foarte interesant cum bara, zalunecând prin aer, se întâlnește la o intersecție cu o surată de-a sa, cea orizontală, aceasta din urmă comunicând direct cu ”Luna”.

- Uite, joncțiunea se face printr-o altă rotiță, la rându-i zimțată.

Pentru mine, cel puțin, tocmai acest cadru, al împletirii celor două brațe, este imaginea cea mai clară a minții luminate care a fost în stare să pună totul la punct, cu o inegalabilă finețe.

Cea din urmă rotiță

Mergi cu privirea de-a lungul acestei tije și te oprești în alt cerc, tot zimțat, aflat în dreptul mingei.

Acesta preia în cele din urmă ordinele mișcării, după un drum atât de lung, și le transferă, secundă cu secundă, în jocul rotirii între galben și negru.

- Astfel se învârte Luna din turnul Bisericii.

Aceasta e Luna de pe Pământ

Astrul de pe Pământ e perfect rotund, suficient de mare încât un om abia ar reuși să-l cuprindă cu brațele, de jur-împrejur.

Corpul mingei are aspectul unor șipci încovoiate, prinse una de alta, ca într-o horă, pe vecie unite.

Se vede că totul e foarte bine întreținut. Culorile – galbenul și negrul – strălucesc în prestanța lor.

Amprenta meșterului

Să facem deci cunoștință cu meșterul ceasornicar. Pe numele său Georg Rueppert. Nu avem cum să-l întrebăm ceva – și câte curiozități ar fi – pentru simplul motiv că nu e contemporan cu noi.

Totuși, și-a lăsat semnătura pe lucrarea sa. Există un loc anume, în cadrul mecanismului pe care l-a creat, unde e trecut și anul în care, aici, la Oradea, Luna a fost adusă pe Pământ. S-a întâmplat în 1793.

O întrebare. Dintre multele

- Domnule Rueppert, de ce ai vrut dumneata să îți montezi invenția tocmai în această parte a continentului, în Oradea?

Erai vienez, ne spun îndrumătorii locali. Și cred că nu greșesc dacă afirm că ai realizat o invenție.

Liniște. Prea multă liniște, din păcate. Oricum, stimabile, ar trebui să te bucuri. Căci numele ți-a intrat în istorie. Poftim, ce vedem azi în urbea străbătută de Crișul Repede e considerat unicat în Europa.

Sau poate că ai mai făcut ceva similar și prin alte părți. Fără să fi rezistat trecerii secolelor?!

Să știi, în orice caz, că bihorenii se mândesc cu minunea asta tehnologică. Oameni din lumea întreagă vin s-o vadă. Nimeni nu rezistă tentației de-a urca în turn.

- Până și răul de înălțime dispare în fața curiozității, îți garantez, fără tăgadă, din propria experiență.

Deasupra Iconostasului, Horea

Gata cu ascensiunea. Coborâm. Dar n-am ieșit încă din biserică. Pentru că mai trebuie să vedem ceva. Puțin vizibil, deasupra Iconostasului. Portretul lui Horea, conducătorul răscoalei de la 1784.

Abia se vede, mai ales în lumina palidă din interior. Asemeni unui medalion, de mici dimensiuni, încadrat de o fină lucrătură, ca un fel de ramă.

- De ce aici?

- Și pentru ce în acest fel așezat chipul său?

Totul se leagă. Explicațiile gazdelor nu întârzie. Piatra de temelie a Bisericii e pusă în același an în care Transilvania era zguduită de răscoala țăranilor români, în fruntea cărora s-au aflat Horea, Cloșca și Crișan.

Chipul Mântuitorului

Ni se mai spune că acela care l-a pictat a fost Eremia Profetul. După aceea, de-a lungul timpului, preoții au susținut că n-ar fi Horea, ci Mântuitorul, ca să îndepărteze orice bănuieli ale autorităților.

- Dar românii știau în sinea lor cine era...

Biserica cu Lună. Biserica unde chipul lui Horea a dăinuit până azi. Deopotrivă, Cerul și Pământul. Fiecare cu propria-i istorie. Și înțelesuri…