Am dovada că poezia se și construiește, nu doar se scrie. La Oradea, aproape de centrul orașului, pe malul Crișului Repede.

Din întâmplare aud...

- Să te duci la florar. A scos un pian în aer liber. Vine lumea și cântă, mă îndeamnă prieteni care aparțin acestei urbe.

Fluturi de octombrie

Caut. Și găsesc. O scenă. Metaforică în esența ei. Un petic de iarbă pe care se dau de-a rostogolul tufe atent coafate. Și în mijlocul decorului un foișor. Cât să încapă în interiorul său un pian și un scaun.

Un trenuleț cu beculețe multicolore străbate aerul, pe deasupra arhitecturii, ca să aprindă inspirația și după lăsarea întunericului.

Pe mâna stângă, peste drum de o alee pietonală, e fâșia de pământ care străjuiește malul apei. Aici, un ansamblu al florilor. Mai întâi, cetatea, în fapt un chioșc, dar din care răsar miresmele petalelor. De-a lungul bucății lungi, înguste, din lut, e spațiul înmiresmat, întins până hăt-departe,

Acum, că a venit octombrie, florarul tocmai ce adunase, cu grijă, o cohortă de fluturi din hârtie, așezându-i pe fiecare, cuminți, în vârful câte unei tije, înaltă, cât să te facă să-i dai binețe fără să te apleci.

Un popas pentru clape și corzi

Asta e scena de care vă ziceam. E o zi întunecată de nori grei. Câteva picături de ploaie baletează împreună cu notele muzicale.

Un tânăr, probabil elev de liceu, sau poate student, nu l-am deranjat, tocmai ce-a intrat în foișor, fără să ceară voie nimănui – nici nu trebuie așa ceva – unicul bilet de acces fiind talentul.

S-a așezat la pian și a început, încet, să întrebe clapele ce mai fac. Și ele îi răspund în cadența unui fior care face până și păsările să tacă. Văzduhul, întreg. ascultă. Norii și ploaia. Toți.

Câțiva metri mai încolo, pe o bancă, un domn și-a adus mandolina și discută nostalgic cu un vecin de-al său.

Aș putea fi într-un altfel de teatru. Căci nu are ziduri. Nici nu e nevoie de ele. Castanii sunt de-ajuns. M-au înconjurat, e drept, întrebători în ființa și mai ales în scoarță, atât de bătrână, încât ar putea să-mi povestească despre toate generațiile care au visat sub ramurile lor.

Omul-floare

Vreau să-l cunosc pe florar. E la datorie. L-am întrebat la un moment dat de meseria lui de bază și așa mi-a spus. Dedicat florilor.

Un bărbat între două vârste, mic de statură, privindu-te în ochi pe tine, călătorul, și zâmbindu-ți, surprins de mirarea ta. Pentru el e viața de zi cu zi…

- Onorat și împovărat!

Se prezintă Marius Sabău.

Alături de chioșcul cu flori, o bancă, aureolată – cum altfel?! – de o cunună imensă a frunzelor care știu a se undui, înfiorător de tandru. Marius se așează și, deodată, îl văd în tot ce e al său. Omul florilor. Sau omul-floare.

A fost odată o alee. Ca o stare de spirit

Povestea începe cu cinci ani în urmă. A îmbrăcat Crișul în culorile curcubeului. Aici, în dreptul acestui părculeț.

- Ce flori ați plantat prima oară?

- Lalele.

Vreau să știu de ce.

Atunci îl văd că se duce la chioșc și se întoarce de acolo cu o carte mare, groasă, un atlas istoric despre Oradea, pare-mi-se, și caută o anume pagină, cu o fotografie din imemoriale timpuri. De la 1890.

Descopăr un peisaj cu râul, cu florile, copacii.

- Castanii aceștia erau din acele timpuri…

Arată către vecinii săi.

- A fost prima alee pietonală din Oradea.

Se chema strada Ana Marossy.

Marius a vrut să refacă un anume trecut. Dar, îmi dau seama, nu neapărat peisajul în sine îl interesează, cât mai ales starea de spirit.

- Mama mea a fost evreică. Tata șvab și român, îmi expune rădăcinile.

Ce vrea să spună e că Oradea a fost dintotdeauna un oraș al tuturor, că erau români, că erau unguri, că erau evrei, că erau șvabi. Oricare, oricine. Toți împreună.

A vrut să refacă un vis

Noua mea cunoștință păstrează în continuare deschisă cartea, la pagina aceea, ca să pătrund în adâncime fotografia.

Pe aleea din 1890, mai presus de pomi și de flori, erau oamenii care se plimbau, fericiți. Zâmbetele lor treceau dincolo de limbi sau de culturi. Se plimbau. Unii pe lângă alții. Unii cu alții.

- A fost o alee pietonală care a durat 15 ani.

Spusa asta e atât de neagră în fundamentul ei. Ca și cum fericirii nu i-a fost îngăduit să trăiască prea mult pe meleagurile astea. Atâtea furtuni ale istoriei au măturat firescul.

Marius a vrut să refacă un vis. Așa, în numele tuturor visătorilor, indiferent de etnia din care fac parte.

Dorul de muzică nu are program

Mai era, acum, un bărbat în apropierea noastră. Florarul ține neapărat să mi-l prezinte pe prietenul său, Ovidiu Șerfezi.

Amândoi, într-o noapte, cu trei ani în urmă, au construit foișorul. Pe urmă au adus pianul. Proprietatea lor, instrumentul muzical. Nu mai e doar al lor. Aparține celor care știu să mângâie clapele.

Oricând, la orice oră, fără program, nu neapărat cu spectatori. Uite, ca în minutele acestea, când burnițează.

Precum acel elev, mai devreme, în clipa lui de liniște, de relaxare. Cine știe, ca să-și pună în ordine gândurile. Poate că își așteaptă iubita și caută cuvintele cele mai potrivite să-i spună cât de mult înseamnă pentru el.

De-asta nici n-am îndrăznit să-l deranjez. Era el și cu pianul.

După primul sunet, altele

Florarul zice că în urmă cu trei ani s-a sfătuit cu Ovidiu.

- Ce frumos ar fi să se audă și sunet!

Asta era înainte să aducă pianul.

Dar după cel dintâi sunet au venit și altele. Se adună oameni. Unii vin să asculte, alții cântă. La chitară, la mandolină. Fiecare – și totuși într-o comuniune – după cum îi e știința unui anume instrument.

Toți împreună – insist asupra acestei imagini – precum cea din carte, din 1890...

Aflu că sunt zile, vara, în special, când spațiul acesta se umple cu respirații.

- E un spațiu cultural, îl definește Marius.

Observ în dreptul foișorului o plăcuță pe care scrie că zona e securizată video, ca nu cumva să apară vreo stricăciune. Majore probleme n-au fost, în general.

”Ce ne dorim noi le dorim și lor”

- Care a fost reacția autorităților?

Fiind vorba de spațiul public.

Știi cum e. Autorizații, cereri, ștampile. Nu vor să intre în amănunte, dându-mi de înțeles că până la urmă, după ce s-au parcurs anumite etape ale birocrației, cu tot cu vizita polițiștilor locali, acum atmosfera e destinsă.

Dacă mie, oaspetelui venit din București, mi-au spus niște localnici despre florar și pianul lui, înseamnă că deja s-a creat un fel de brand, ca să mă exprim în plasticitatea modernă.

La finalul discuției noastre i-am întrebat ce anume vor să transmită comunității, din care fac parte, prin tot ce au realizat aici.

- Ce ne dorim noi, le dorim și lor.

Lor, tuturor…

Și o floare poate intra în istorie

Am ajuns în Oradea, alături de echipa ”Cronicarilor Digitali”, împreună cu specialiști din Institutul Național al Patrimoniului, descoperind orașul sub toate aspectele sale, de la unduirile străzilor și fațadelor până la cei care au zidit idei, în secole.

Constat, prin exemplul pe care mi l-au oferit Marius Sabău și Ovidiu Șerfezi, că până și o floare, una singură, așa plăpândă cum e, poate să intre în istorie. Depinde numai de oamenii care o sădesc.