A fost odată ca niciodată. Povestea poate să înceapă. Să fie scrisă și abia apoi desenată pe o coală de hârtie. Ca, în final, înșirată cu migală.
Știți, mi-am adus aminte de expresia acelui basm, ”Înșir-te mărgărite”, ca să îmi dau seama că nu e chiar o simplă imaginație. Este realitatea unei vieți, așa cum am descoperit-o într-o casă din Oradea.
Noblețea bucuriei
Aș fi vrut să spun castel. Nu pentru dimensiunile sale, ci datorită atmosferei. Felul în care te simți aici e dat de gazde. Ele reușesc să inspire până și zidurile, încât să nu mai fie simple cărămizi, ci să vorbească despre noblețea bucuriei.
Undeva, în centrul orașului, o poartă s-a deschis. Și după ea o ușă. Suntem așteptați – la plural mă exprim – pentru că fac parte din echipa ”Cronicarilor digitali”.
De cum am pășit în acest univers, până și aparatele de fotografiat au exclamat un ”wooow”. Da, da, cu mai mulți de ”o”.
Strada ”pălăriilor” domoale
Este casa soților Casian. Mariana și Victorin. Mă gândesc la o definiție într-un singur cuvânt, pentru tot ce văd. ”Serbare”, aceasta este expresia potrivită. Serbare pentru ochii noștri.
E genul de clădire veche. Nu mă pricep la partea de arhitectură. Descriu totul ca un neavenit în domeniu. De afară, de pe trotuar, vezi un șir nesfârșit de locuințe, lipite între ele, cu acoperișuri domoale. Sub pălării se arcuiesc edificii cu unul sau cu cel mult două etaje.
La poartă ne aștepta domnul Victorin. Ne-a condus printr-un gang spre ușa din cadrul căreia deja ne chemau primele imagini ale spectacolului ce urma să-l descoperim. De cum am intrat, pereții, înalți, ca ai unei catedrale, inundați cu o lumină caldă, ne-au și luat în primire.
Silueta unui zâmbet
Suntem în mijlocul unei expoziții. Tablourile plutesc în jurul nostru. Sunt – așa îmi creează impresia – unicele portrete și peisaje care nu au nevoie de agățători.
Unduindu-se într-o muzicalitate din care coboară încet, pe scara interioară, silueta unui zâmbet, de prieten.
Foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva care să-mi spună, fără nicio silabă, ”bine ai venit”. Astfel am cunoscut-o pe doamna Mariana Casian.
Căminul unei familii de medici
Ne aflăm în căminul unei familii de medici. Și nu avem de stat mai mult de o jumătate de oră. Culeg, pe cât posibil, fiecare cuvânt, să nu pierd nimic din narațiunea unei vieți.
Expoziția la care mă refeream ceva mai devreme nu reprezintă nici pe departe vreo colecție achiziționată. Este rodul muncii doamnei Casian. Și ce vedem noi acum e doar o parte, mică, dintr-un tezaur mai vast.
”A fost mai întâi povestea”
Poveste. Suntem îndemnați să privim. Lucrările. Și să ne gândim ce anume au a ne spune. Ca și cum ar trebui să ghicim. Nu e nevoie să și dăm răspunsul. Doar să ținem minte sentimentul pe care l-am încercat.
Este esența unei întregi munci, îmi dau seama. Cu tine însuți, cu timpul, cu spațiul tău și cu voința ta.
- În aceste tablouri sunt poveștile scrise de mine. A fost mai întâi povestea. Și după poveste a fost tabloul, se destăinuie sufletul de artist.
Acea floare
Au fost odată doi visători. El, într-o seară, a cules un bujor. De undeva, dintr-o grădină. Ca să-i ofere iubitei surâsul.
- Bujorul este floarea familiei noastre...
Doamna Casian prinde o zare, departe, în timp ce soțul zâmbește șăgalnic, încă marcat de acele emoții.
Se află undeva, între aceste lucrări, și acel bujor. Nu s-a ofilit niciodată.
Cel care a înțeles-o
El, la 81 de ani. Ea, la 76. Dar genul care și azi, sunt sigur, se țin de mână când merg pe stradă. Simt asta după cum se caută unul pe altul din priviri. Numai și dacă o clipă nu sunt împreună.
Vă spuneam că mă aflu în compania unor medici. A fost însă mai mult, mult mai mult de atât. Arta.
Mariana a vrut și a știut toată viața să împletească stomatologia, specializarea sa, cu inspirația – și chemarea – poveștilor.
Și mai ales, aici e punct de sprijin foarte important, lângă ea a fost un om, Victorin, care a înțeles-o.
Trei etape
Există trei etape ale exprimării estetice în viața gazdei noastre. Mai întâi, goblenurile,
- În tinerețe...
Urmează pictura în ac. Și acuarelele din mărgele.
Cea din urmă formă de plenitudine, din câte intuiesc, e primordială.
De-a lungul pașilor
Am rugat-o să-mi arate atelierul. Îmi ghidează drumul. Urc scările. Senzația din acest moment este dincolo de orice așteptări.
Trec pe lângă imagini – tablourile, viața – care mă iau de mână și mă fac să mă opresc la fiecare pas, să le admir, să le descopăr, să le aud cum îmi șoptesc.
Nu sunt doar niște obiecte. Mărgelele încadrate de chenarul șipcilor din lemn, formând un întreg, au inimile lor. Și ele bat. Le aud.
E, desigur, mă gândesc, și mâna unui doctor – autoarea – care a știut să le dea respirațiile.
Strigătele de bucurie
Ajung la etaj, în atelier. Și deodată îmi sar în brațe milioane de mărgele. Sunt strigăte de bucurie. Colorate. Aliniate pe o masă, în dreptul ferestrei.
Și alături, în cutii, multe, care așteaptă să le vină rândul. Să se înșire. În basmul care le-a fost hărăzit…
Doamna Casian își amintește cum, atunci când făcea goblenuri, își vopsea singură ațele pe care le folosea. S-a dus la un meșter care i-a confecționat un fel de război de țesut, dacă se poate spune așa.
Un drum al mătăsii
- Și pictura cu acul? Cum e?
Întreb, încercând să deslușesc ceva ce pare de neînțeles. Îmi explică, vocea doamnei păstrându-se atât de calmă, într-un ritm, ca un dans, al cuvintelor.
Este un drum al mătăsii pe care ar trebui să-l parcurg, căci altfel e greu să urmărești împunsătura care erupe și se ascunde, în fiecare fracțiune de secundă, conducând firul.
În fiecare milimetru. În fiece careu, altă nuanță. Urmând rigoarea planului născut în gând.
Al mărgelelor, imperiu
Sunt în vama unui adevărat imperiu. Al mărgelelor. Îmi fac curaj, să intru.
Cum ar fi să afli că într-un pătrat, cât două palme, ca întindere a unui picturi, se află mii de bobițe?
Fiecare în rostul ei. Fiecare lipită. Fiecare s-a născut, în corpul narațiunii, datorită artistului care i-a dat o misiune anume.
- Ajunsesem să lucrez în genunchi.
Meticulozitatea orelor
Primul impuls e s-o întreb cât durează până duci la capăt o asemenea migăloasă întreprindere. Dar așa ceva nu se măsoară în zile, ci mai ales în nopți.
Doamna doctor a știut însă – și în acest caz e vorba de un alt fel de meticulozitate – să își împartă orele, în așa fel încât să fie proaspătă la trup și la minte pentru tot ce avea de făcut.
Să fie și medic. Să fie și mamă. Să fie și gospodină. Să fie și artist.
Și, mai presus de toate, să iubească. Viața, așa cum i-a fost hărăzită. Cu toate pasiunle pe care le-a îmbrățișat.
E fericită. Când mă privește drept în ochi și îmi spune toate astea, nu e de șagă, nu se preface. Este chiar ușa cea mai taincă pe care mi-a deschis-o, ca să înțeleg.
- Vă mulțumesc, doamnă!
De aceea e atât de multă căldură în casa aceasta…
Cea dintâi expoziție
- Toată viața, nimeni nu a știut că eu fac ceea ce fac.
Nu vrea neapărat să-și definească statutul ca artist plastic. Așa cum nici nu a realizat tot ce vedem, și multe alte lucrări, care nu pot fi cuprinse de lărgimea pereților, pentru scopuri comerciale.
- Prima expoziție am avut-o în 2015.
Deci atât de târziu acceptă să iasă în lume și să-și dezvăluie cealaltă latură.
A fost o expoziție la Oradea. În orașul natal. Prima oară când s-a arătat prietenilor și concitadinilor fără halatul alb, al medicului.
Multitudinea culorilor
Soțul are partea sa de contribuție. De-a lungul anilor s-a ocupat de achiziționarea materiilor prime. Ațe, ace, mărgele. Mai ales mărgele.
Dacă ar fi să le numeri, ai intra într-o vastitate în care m-aș pierde…
Vă vine să credeți că sunt 200 de culori și de variații cromatice răspândite în toate aceste șoapte solare?!
Încă un motiv care ne trimite spre migală.
Medic. Artist
Doamna Casian s-a așezat, pentru poză, la masa ei de lucru. Pot spune că e momentul culminant.
E chiar basmul în sine. Văd o zână care nici nu are nevoie să atingă, doar să cheme nestematele. Și ele răsar, gata să depene firul poveștii.
A fi medic. A fi artist. Elemente inseparabile? După cum le definește Mariana Casian, nici vorbă.
- Medicul trebuie să fie alături de oameni și menirea lui este să-i înțeleagă. Artistul creează cu ochii minții și ai sufletului.
Mi-e dor...
Acum, în lumina caldă de sub abajur, iscusința medicului și inima artistului dau măiestrie degetelor.
Am plecat dintr-o casă de care am simțit că mi-e dor, încă de cum am pășit din nou în stradă.