Colosul

Se ridică deodată, albe, zvelte, zidurile unei cetăți. Așa îi apare călătorului, în cea dintâi fază a cunoașterii.

E însă Mănăstirea Golia.

Dar ceea ce iese în evidență e turnul. Unul singur, pe întreaga hartă a istoricei construcții.

Mă gândesc că așa trebuie să fie, doar e intrarea în acest spațiu, ca și cum ai trece din timpul de azi către cel de demult.

Față de casele din jur, din cartierul acesta, să-i spun, colosul pare să aibă propria limbă pe care vorbește. Și în niciun caz cu noi, muritorii.

Pătrățos în amprenta pe care o lasă pe pământ, continuându-și zborul lespezilor până la capăt, cu aceeași înverșunare de a rezista în fața oricăror încercări. Dându-ți impresia că nu s-a inventat, încă, tunul care să-l dărâme.

Tunelul vertical

Poarta e deschisă. Trec prin burta uriașului, în timp ce arcadele, largi, îmi cer din start socoteală, cu tot cu noblețea lor. Am intrat în curtea, largă, în care îți face semn de binețe silueta bisericii.

Dar sunt deja în brațele curiozității piciorului din piatră, iar în lateral o ușiță se dă la o parte, la fel de arcuită ca și bolta de mai-nainte, invitându-mă.

Cadrul, atât de strâns, te obligă să te faci mic, să te apleci, ca și cum ai da binețe de casă nouă. Nu stai însă la taclale cu noul spațiu, pentru că îți și sare în spinare, grăbit, cercul scărilor. E ca și cum ai înainta într-un tunel vertical.

Sunt 130 de trepte, în total. Până în vârf, aud de la ghid.

Un nume

Mănăstirea Golia.

– De unde numele de Golia?

Vreau să știu.

– De la cel dintâi ctitor, boierul Ioan Golia, răspunde Carmen Chiorcea, despre care aflu că e directoarea Asociației ”Centrul de Promovare Turistică Iași”.

Ne așteptase pe noi, cei din echipa ”Cronicarilor digitali”, veniți până în capitala Moldovei într-un periplu al istoriei, organizat în colaborare cu Institutul Național al Patrimoniului.

Aparatele de filmat și de fotografiat ale blogărilor, vlogărilor și instagramerilor nu scapă nimic din tot ce poate fi narat prin imagini, prin fiecare unghi în spatele căruia s-ar ascunde, cine știe, fie și amintirea unui gând.

Alt ctitor

Primul ctitor așadar, boierul Golia. Aud și anul – 1564.

– Ce înălțime are, doamnă, turnul acesta?

– Aproximativ 30 de metri.

Uf, am ajuns la cel dintâi etaj. Să ne tragem un pic sufletul, după primele 29 de trepte pe care le-am urcat.

Cât despre biserica pe care o vedem azi, apărată de zidurile cele ample, aceasta a fost edificată de domnitorul Vasile Lupu.

Alt ctitor, deci, în economia ansamblului.

Călugării

Aici, la primul nivel, e un muzeu cu câteva obiecte care vorbesc despre vechimea lăcașului de cult.

– Puține, ne anunță gazda.

Călugării greci, cei care au stăpânit Mănăstirea până la secularizarea lui Cuza, ar fi luat cu ei, la plecare, o bună parte din odoare.

Minunile

A rămas în legendă o icoană făcătoare de minuni, a Maicii Domnului. Doar așa, în amintire, pentru că nu mai există. A dispărut în 1859. Nu se știe a cui a fost mâna criminală.

La Golia a fost și un azil de boli psihice, iar vorba care se spunea în vremea icoanei minunilor era că Maica Domnului îi însănătoșea pe bolnavi.

– Clădirea fostului azil nu mai există azi.

Suntem anunțați.

Și încă ceva. De data asta, despre biserica ridicată de Vasile Lupu. Se spune că în zidurile sale s-ar afla bucăți de trup din fosta casă dedicată lui Dumnezeu, cea construită de boierul Golia.

Legendă? Adevăr? Nimeni nu știe.

Pătrund în iatacul domniței

Alte trepte. Pe care le urcăm, în același cerc al curiozității noastre, ca și cum un nevăzut magnet ne trage spre înălțimi.

Al doilea etaj. La fel de larg precum cel de mai jos. V-am spus mai devreme că turnul, în integralitatea sa, își păstrează deschiderea aripilor până la capăt.

Se schimbă deodată peisajul interior. Aici e un altfel de muzeu, etnografic. Cu felurite obiecte, și casnice, și agricole, și artistice, făurite de inteligența și de imaginația țărănească.

Acum însă o văd pe doamna Chiorcea că ne privește altfel pe noi, oaspeții. E o strălucire aparte în ochii ei. Ca și cum ne-a pregătit ceva cu totul special.

– Vă rog să intrați în această cămăruță!

Respectăm îndemnul și pătrundem, pe rând, într-o încăpere care, prin îngustimea sa, îți dă mai degrabă senzația de cuib. Lungă de vreo cinci pași, lată de trei, cel mult, cu tavanul care nu mai are mult și te ciufulește.

– Acesta este iatacul domniței.

Taina frumuseții

Ca atare, poftim de înțelegeți, privirea de mai devreme a ghidului nu era deloc întâmplătoare. Ni se pregătea o poveste.

A fost odată…

Domnița Ana. Așa a chemat-o. O femeie despre care se spune că ar fi fost atât de frumoasă, încât poate că și azi, cine știe, duhul ei înmiresmează un întreg oraș.

Eu încerc să fiu poet, închipuindu-mi ce a simțit boierul Ioan Golia când a văzut-o prima oară. Evident că s-a îndrăgostit de ea.

Dorința născută dintr-o nenorocire

Și la fel de normal au decurs lucrurile, până când a cerut-o de nevastă. Numai că Ana îi pune o condiție.

E ca în basmele acelea în care pretendenții la mâna fetei de împărat ar fi trebuit să făurească, mai întâi, un pod de aur ori să aducă din întunecimea codrului cea mai măiastră dintre păsări.

Boierul Golia are, la rându-i, de îndeplinit o poruncă din partea iubitei sale. Ea îi spusese că se va mărita cu acel bărbat care va construi, pentru noua familie, o casă atât de trainică, din ziduri suficient de puternice, încât să facă față oricărui pericol.

Explicația acestei dorințe are o anume logică. Părinții Anei fuseseră uciși de hoardele barbarilor care adesea pustiau Moldova. Când s-a întâmplat nenorocirea, Ana fiind o copiliță, s-a ascuns sub o lespede, ca și cum s-ar fi transformat într-o musculiță. Nimeni nu a băgat de seamă sufletul rămas acolo, viu.

Amprentele pietrei

Când iubești ești gata să muți până și munții din loc. Așa se spune. Uneori s-a mai și făcut, ca în cazul de față.

Pentru că o iubea atât de mult pe cea care îi aprinsese inima, boierul Ioan Golia s-a apucat să construiască turnul. Din pietre mari, aduse de pe dealul Repedea.

– Priviți urmele de scoici!

Ne îndeamnă promotoarea turismului ieșean.

Da, așa e, cât o unghie, albicioase. Amprente ale unui trecut mult prea adânc, din timpurile vechii Mări a Sarmației, de dinainte ca meleagurile acestea să ne devină poteci ale umbletului.

Cuibul unei iubiri

După ce a ridicat turnul, Ioan a mers la iubita sa, cerându-i mâna. Și din clipa aceea Ana a fost a lui.

Urcând treptele, la fel cum am făcut și noi, azi, domnița și-a aflat iatacul. Și pe dată a fost cuprinsă de căldura iubitului. Ca prin farmec, s-a topit în sufletul ei teama de moarte cu care trăise până atunci.

Fericirea, cât un strop al timpului

Din iubirea lor s-au născut șase copii.

Nu putem să spunem, din păcate, că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ar fi fost urmărită de un blestem, Ana vede din nou cum iataganul îi spulberă fericirea.

Turnul construit în numele iubirii o apăra pe ea, dar n-a fost nici pe departe protector pentru soțul ei, acuzat – se pare că pe nedrept – de trădare sub domnia lui Iancu Sasu. Soarta e nemiloasă, iar Ioan, condamnat la moarte, e decapitat.

Punct. Și de la capăt

Se mai știe despre Ana că a închinat – a donat, pe înțelesul nostru – Mănăstirea Golia unui așezământ monahal din Grecia. Se întâmplă în 1606.

Așa se încheie povestea.

O altfel de lecție

Oare chiar se termină? Poate că, dacă e spusă, e știută, nu va fi și îngropată. Oricum, am aflat ceva ce, cu siguranță, nu citești în manualele de Istorie.

Eu mă bucur tare mult că am găsit aici un om care știe să povestească atât de frumos trecutul, încât să facă imaginile să-ți umble prin fața ochilor, chiar dacă sunt întruparea altor secole. Așa că nu pot decât să-i mulțumesc doamnei Carmen Chiorcea.

E și o lecție despre cum ar trebui să ne promovăm țara. Să scoatem poveștile – chiar și legendele – dintre ziduri și să le arătăm vizitatorilor.

Călătoria de 40 de zile

Aflu de la interlocutoarea mea că se întâlnește adesea cu turiști care calcă, de-a dreptul încântați, pragul Iașului. Un exemplu recent este cel al unui sud-coreean care își propusese să stea la noi în țară numai o săptămână. Dar când a văzut câte comori sunt și în Transilvania, și în Muntenia, în Dobrogea, peste tot, și-a prelungit călătoria. Ajunsese în Iași când deja se împlineau 40 de zile de umblat prin România.

– Să știți că a crescut și apetitul românilor, și sunt din ce în ce mai mulți, de a-și cunoaște propria țară.

Un cântec?

Am ajuns la cel de-al treilea nivel al turnului, unde sunt clopotele. Din locul acesta, încă puțin, și am ajuns pe acoperișul construcției.

Dau roată întregului oraș, plimbându-mi privirea de-a lungul celor patru laturi.

Mă opresc un pic, să-mi adun forțele, așezându-mă pe un colț de piatră, rece. Ascult vântul. Sau poate că e un cântec. Cine știe. Al unei iubiri…