Domnule Ion Creangă, te anunț pe această cale că am fost la dumneata în Bojdeucă, în Iași. Scriu Bojdeucă, cu B-mare, pentru că amintirea vieții domniei-tale, în atâtea asupriri, neliniști și umilințe, a devenit un simbol. Era să zic național, dar poate că e mai bine să fiu potolit, să nu folosesc cuvinte mari, așa că mă voi opri la definiția legată de turism. Admirăm?!…

A fost odată. E-hei!

Zeci de mii de oameni vin, ca atare, să-ți viziteze umbra, în fiecare an. La fel s-a întâmplat și în cazul meu.

Dar nu am fost numai în Bojdeucă. M-am dus mai întâi într-o altă cămăruță, la fel de mică, în Mănăstirea Golia, acolo unde ai tras cu pușca în ciori.

Mă grăbesc să spun că nu numai asta ai făcut, Doamne sfinte, cât te-ai aflat printre figurile monahale. Numai că, vezi matale, treaba aiasta, cu pușcatul, tare i-a mai făcut pe mulți să suspine în sughițuri de râs. Apoi de, așa figură de stil, mai rar!

Te-ai urcat în turnul mănăstirii și flinta dumitale a răsunat atât de cutremurător, de ai speriat lumea din jur, dând apă la moară ziariștilor de la ”Curierul de Iași”, care au și scris, imediat după eveniment, despre fapta-ți plină de mânie.

Remarca mea. De vizitator

Ce vreau să remarc însă, domnule Creangă, este altceva. Sigur, multe s-au schimbat de când nu mai faci umbră pământului. Locurile unde ai trăit, mă refer la cele din capitala Moldovei, și odaia din Mănăstirea Golia, și Bojdeuca, au trecut prin nenumărate etape ale îngrijirii, reparațiilor, vopsirilor și așa mai departe, în timp ce obiectele care ți-au aparținut, câte mai sunt, le văd aranjate ca în niște muzee.

Unii ar zice, poate, că urmașii te-au împachetat într-o legendă. Nu sunt convins că ai fi și de acord cu descrierile acestea. Nu mi-am propus să reiau vechile șabloane. Scriu doar ce simt. Și primul lucru pe care l-am observat, la ambele adrese, e îngustimea pereților între care ți-ai dus viața.

Sincer îți spun, aproape că nu aveam aer într-un univers atât de mic. Privirea mi se izbea de unghiuri drepte. Dintr-un capăt în altul al fiecăreia dintre camere dacă poți face câțiva pași. Mai pui la socoteală și mobilele, abia strecurându-te printre realitățile și grijile zilnice.

Un exercițiu al imaginației

Ești considerat, domnule Creangă, după cum ne indică Literatura și Istoria, unul dintre cei mai mari scriitori ai acestui neam. Nu există tăgadă, din acest punct de vedere. Eu însumi te-am citit, și când eram copil, și mai de curând, minunându-mă nu numai de imaginația, dar în special de zborul fără cusur al penelului.

Aș vrea să mi te imaginez când te așezai în fața hârtiei albe, poate la o măsuță, poate pe marginea patului, în pâlpâirea opaițului, și începeai să așterni cuvintele în feericul lor joc. Doar atunci, pesemne, zidurile se desfăceau, lăsându-te să vezi orizonturile pe care le descriai, iar tavanul, care altfel te obliga să mergi aplecat, se dădea la o parte, asemeni unei cortine, să te poți ridica, precum un uriaș, până la stele.

Ce nu a dispărut

Mai am a-ți spune ceva, mai important decât îți închipui. Azi, în anul 2019, deși ne aflăm în epoca telefoanelor inteligente, a tabletelor, Internetului – eu însumi am făcut parte din echipa Cronicarilor Digitali, cei care promovează patrimoniul național prin noile mijloace de comunicare – ei bine, stimabile, în tumultul acesta, asurzitor, să știi că ceva încă pulsează în ritmuri care îți sunt cunoscute.

E viersul dulce al moldovenilor, al celora care știu a te descrie în cuvinte puține și în simțiri multe. De aceasta îți dai seama numai dacă știi a-ți deschide tu, vizitatorul, nu numai urechile.

Semnele trecutului

S-a întâmplat la Mănăstirea Golia, unde am fost întâmpinați de doamna Carmen Chiorcea, directorul Asociației ”Centrul de Promovare Turistică Iași”.

- Oricând putem sta în față!

Spune femeia care ne privește drept în ochi, lung, vibrând la fiecare cuvânt al descrierilor sale, pline de culoare.

Ne înfățișează pe dată o hartă imaginară, dându-ne seama că suntem înconjurați de armata semnelor trecutului. Numele Creangă înseamnă o imensă scenă pentru cele întâmplate în viața domniei-tale, în contextul acestei urbe.

- Trebuie să valorificăm ce avem.

Asta și face, atât de spontan, ca și cum ți-ar deveni pe dată prieten, arătându-ți calea și desenându-ți chipuri în calde enumerări. Adevărul e că sunt oameni alături de care te simți bine. Un exemplu clar e interlocutoarea mea.

Ce zice Gazeta

Are la îndemână pagina de ziar, din 1868, în care e descris atacul scriitorului asupra necuvântătoarelor. Aflându-mă în ”Casa diaconului Ion Creangă”, alături de directoarea Asociației, am senzația că și adevărata noastră gazdă, cea din sfere depărtate, e alături de noi. Poate surâde...

Doamna Chiorcea se pune pe citit, dar nu oricum, ci cu intonație, de te face pe dată să trăiești momentele celea în care ”unul, diacon, din ograda Goliei, trase cu pușca în paseri”. Detunătura, pe lângă victimele ce le făcu printre înaripate, mai sparse și o fereastră a bisericii, cea de deasupra altarului.

Deja mă gândeam că s-or fi luat declarații de la martori, iar reporterii au căutat să sape cât mai adânc, după alte pozne ale celui căruia i-o fi trecut diaconia până dincolo de răbdări.

Aflu că în preajma acestei mănăstiri e restaurantul ”Bolta Rece”, unde Creangă și Eminescu se întâlneau.

Harap Alb și Stan Pățitul

Cum călătorului îi șade bine cu drumul, haidem spre următoarea adresă, pe urmele celui care între timp renunțase la hainele preoțești.

- Se întâmpla în vara lui 1872, când, în praful Țicăului, pe niște ulițe înguste, venea de peste deal, cu băiatul său, Constantin, Ion Creangă, cel care fusese dat afară din biserică și din școală.

Scriitorul ajunge în acest loc fără a-i trece prin cap măcar că, peste ani, îl va transforma în legendă, ci căutând cu disperare – nu cred că e un cuvânt prea dur, având în vedere situația lui din acel moment – un acoperiș deasupra capului.

Cu o astfel de plastică înșiruire ne-a întâmpinat, în poarta Băjdeucii, muzeograful Valentin Talparu. E drept că nu el ne-a poftit în curtea care alunecă, spectaculos, către valea jucăușă, unde casele se iau la trântă cu gravitația. Alții s-au grăbit să ne salute în stilul lor, inconfundabil.

- Eu sunt Harap Alb!

- Eu sunt Stan Pățitul!

Acea întâlnire

Nu vă grăbiți să bateți din palme, a fericire, pentru că nici pomeneală să fi încercat Bădia un asemena sentiment, când a văzut unde își va duce zilele, într-o găoace îmbrăcată în lut, ”cu trei odăi, coperită cu stuh”.

Doi ochi i-au răsărit în acel moment, cei ai Tincăi Vartic, o altă chiriașă, ca și el. Fără să prevadă că aceea va fi privirea pe care o va mângâia în ultimul ceas al vieții. Tinca l-a îngrijit, cum i-au fost consemnate faptele, ”cu devotament”, până la capăt.

Salvat din uitare

N-am fi știut azi de acest sălaș, pentru că s-ar fi topit de la sine, în uitare, prelingându-se în bătaia ploilor, zăpezilor, dacă la 29 octombrie 1917, chiar în zilele acelea de cumpănă ale României, din Primul Război Mondial, nu ar fi apărut ”Comitetul Ion Creangă”, al cărui plan a fost refacerea construcției, din temelii.

Abia după moarte, Ion Creangă are parte de o mulțime impresionantă de vizitatori, mai precis în ziua de 18 aprilie 1918. Au venit atunci studenți, au sosit femei și bărbați de toate vârstele, întreaga suflare a Iașului, la inaugurarea a ceea ce ghidul nostru de azi definește drept ”primul muzeu literar din România”.

- Un așezământ sub auspiciile Universității din Iași.

Calitățile unui povestitor

Domnul Valentin Talparu ne spune ceva foarte important pentru el însuși. Dacă vrei să înveți a povesti despre Creangă, îți trebuie ”școala de povestit”.

- Unde e școala asta?

- Aici, în Bojdeucă.

- Și ce înveți în școala de povestit?

Sunt curios să aflu.

- Povestitorul are calitățile lui de bază. E un amestec de actor, de cititor pasionat și cu talent de scriitor.

Deci pe Ion Creangă nu poți să-l descrii după cum îți vine la îndemână, și nici să urmezi indicațiile unor manuale.

- Să povestești e un lucru foarte complicat, îmi spune domnul Talparu.

Pe Creangă, îmi dau seama, îl simte, iar povestea lui nu e neapărat cea a basmelor, ci a omului. Și ca să-l înțelegi pe Om ar trebui să-i fii mai mult decât un prieten. Am senzația că nu sunt alături de un ghid, de un muzeograf, de un trăitor al veacului XXI. Cel din fața noastră e altcineva. E venit din timpul lui Creangă. Până acolo s-a dus cu inima, cu gândul.

Pentru străini...

Se împlinesc deja 12 ani de când e ghid pentru oamenii care calcă pragul Bojdeucii, și români, și străini.

Pentru călătorii de peste hotare prezentarea autorului ”Amintirilor din copilărie” se face într-un fel anume. Ca ei să înțeleagă mai bine, îl include pe Creangă în călătoria națiunilor.

De pildă, pe vremea când era zămislit Harap Alb, alte lucruri se întâmplau, în paralel, la voi în țară, în Italia sau în Spania ori în Anglia și Suedia. Lideri și fapte care v-au marcat propria națiune.

Pentru români...

Când e vorba de români, alta e problema. Exact ce spuneam și eu mai devreme, apropo de șabloane.

- Mulți vin cu un Creangă al lor, zice jurnalistul.

Cel mai bun remediu contra stereotipurilor e să ne așternem pașii, în tăcere, de-a lungul și de-a latul curții Bădiei. Auzind de departe un murmur, ca un îndemn spre a ne desface obloanele simțămintelor, iar în cele din urmă să ne așezăm cuminți pe câte o băncuță, și să luăm aminte.

A fost odată…