Opinii EVZ
CRONICA TV. Striblea şi Iliescu, tot un zâmbet. Amintiri despre Mineriada I. "Moarte intelectualilor, noi muncim, nu gândim!"
E Băsescu dictator? Întrebarea lui Striblea provoacă rumoare în studio. Cum adică? Normal că e. Striblea zâmbeşte în barbă.
28 ianuarie 1990. Peste 250.000 de oameni în stradă. De trei zile protestele se ţin lanţ. De când Iliescu a anunţat că FSN se transformă în partid şi va participa la viitoarele alegeri. FSN devenise noul partid-stat. Noul PCR. Frontul controla toate instituţiile, sindicatele, televiziunea unică, avea pe mână banii şi averea ţării. Conducea discreţionar. În condiţiile astea, alegerile pretins libere aveau să fie o formalitate. Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare. Ţara toată e un mare zâmbet. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus Zâmbici. O dictatură o înlocuia pe alta. Strada fierbe. Teroriştii care îngroziseră o ţară întreagă dispăruseră ca prin farmec. Sub Iliescu fuseseră împuşcaţi mai mulţi oameni decât sub Ceauşescu.
O voce timidă încearcă să aducă în discuţie tocmai argumentul lui Băsescu: ce dictator e ăla pe care îl înjură toată lumea? Însăşi emisiunea lor era o dovadă că nu e dictatură. "Dar percepţia? Ce percepţie au oamenii?", repetă obsesiv Drăgotescu, o admiratoare, ca ziaristă la Adevărul, a fenomenelor unice în secolul XX european, şi pe care istoria avea să le numească "Mineriade".
Partidele istorice – PNŢCD, PNL şi PSDS – îşi asumă organizarea opoziţiei. Ce percepţie au oamenii? "Decret-lege: Frontul se alege!" Aluzie la actul normativ, semnat de Frontul-stat, prin care devenea şi partid, în același timp. Asta la Bucureşti, unde oamenii vedeau realitatea cu ochii lor. În provincie, unde ziarele de opoziţie nu ajungeau şi singura sursă de informare era TVR botezată "liberă", ca să-nţeleagă proştii, oamenii erau speriaţi că a venit "Căposu", cu Doina Cornea şi cu moşierii din străinătate să fure ţara. "N-aţi mâncat salam cu soia!" Săracul Coposu, după 17 ani de temniţă grea comunistă, se săturase şi de salam cu soia.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu contează realitatea, contează percepţia, pe care o induc, o creează televiziunile. Iar la televiziuni e dictatură.
TVR-L, care a putut transmite în direct lovitura de stat, printre gloanţele teroriştilor, securiştilor, arabilor lui Ceauşescu, e defectă de vreo două săptămâni. Din 12 ianuarie, când ziua de doliu naţional s-a transformat în protest spontan, ceaţa o împedică să transmită în direct. Bucureştenii se uită uluiţi la cerul senin. Dar în provincie nu se ştie cum e vremea la Bucureşti. Acolo, în provincie s-a aflat că e ceaţă şi întâmplă ceva rău. Între cei 250.000 de protestatari din stradă şi restul ţării e o prăpastie de eter. Ţara nu poate auzi ce i se strigă lui Iliescu la fereastră: "Cine-a stat cinci ani la ruşi / Nu poate gândi ca Bush!" La sediul FSN din Banul Manta, Dan Iosif şi Cazimir Ionescu urlă isteric, mai să le plesnească vreo vână: "Veniţi să apăraţi Frontul! Veniţi să apăraţi Frontul!" Avea să fie prima contra-manifestaţie din istoria post-decembristă.
"În anii ’90, simţeam că merg spre mai bine. Acum simt că merg spre mai rău", sare Florin Iaru.
"Maşinile grele - ce multe se adunaseră / şi ce discret - mă călcau / triburi barbare", scria cândva Iaru. Cu câţiva ani înainte ca întunericul serii de 28 ianuarie să cadă şi ca basculantele grele de 20 de tone să înconjure manifestanţii. Bun cunoscător al diversiunilor sovietice, Iliescu avea să urmeze pas cu pas modelul contramanifestaţiei lui Groza din noiembrie 1945. Atunci, muncitorii au fost asmuţiţi asupra susţinătorilor Regelui şi ai partidelor istorice. Şi atunci, şi acum (şi în iunie 1990), mulţimea de muncitori indignaţi e împănată cu puzderie de mardeiaşi profesionişti. În Piaţa Victoriei apar primele victime. Unul sau doi înjunghiaţi printre manifestanţi. Alţii, loviţi de RABE-le care intră orbeşte în mulţime. Zeci de răniţi, cine să-i mai numere? "Ei s-au demascat! Ei s-au demascat!", urlă de la fereastra Palatului Victoria Petre Roman. Nu despre agresori, ci despre victime. După un an şi jumătate, la mineriada din septembrie 1991, Roman avea să simtă pe pielea lui cum ustură KGB-ul. Şi totuşi taică-su ar fi trebuit să-l avertizeze cât de periculos e să te joci cu KGB-ul.
"Dar percepţia? Oamenii zic că e dictatură!", repetă Drăgotescu.
Iliescu se teme. Trebuie să lichideze orice urmă de opoziţie. Acum e momentul. "Scoateţi muncitorii!" Foştii secretari PCR cu propaganda devin agitatorii Frontului. "Oamenii muncii de pe platformele industriale au ieşit în stradă să apere cuceririle revoluţiei", anunţă cu mândrie Cornelius Roşiianu. Sau Petre Popescu. Sau George Marinescu. Toţi au brasarde tricolore, cine să-i deosebească? După o perioadă de zăpăceală, le-a revenit aplombul. Ce-au învăţat, ce-au mâncat. "Ce greu era episodul care cădea din televizor / ca o halteră mondială pe un particular picior". Îţi mai aduci aminte Florin Iaru? "I-Me-Ghe-Be face ordine!" "Noi muncim, nu gândim!" "Moarte intelectualilor!" Un puhoi agresiv se adună în faţa sediului PNŢCD. Petre Roman vine cu un TAB şi-l scoate de acolo pe Coposu. Cameramanul TVR-L are grijă la unghiuri. Scena trebuie să fie asemănătoare până la identitate cu ieşirea lui Ceauşescu din TAB, ţinându-şi cu mâna căciula brumărie. 5000 de mineri ajung şi ei spre seara lui 29 ianuarie la Bucureşti. Era doar repetiţia generală.
"Percepţia, care e percepţia generală?" Zâmbici se întinde satisfăcut. "Bravo, Corina!" Operaţia nu-l mai doare. Se reface rapid.
Recomandările noastre
