CRONICĂ DE TEATRU. „Aici nu-i de joacă″, o broşă cu două smaralde - Catrinel Dumitrescu şi Victoria Cociaş

Se întâmplă atât de rar astăzi. La fel de rar ca atunci când dai de apă în deşert. Cum ce? Să vezi un spectacol care să-ţi răscolească toate simţurile şi să te determine să fii recunoscător clipei.

Aţi urcat vreodată în podul bunicii, adult fiind, căutând un bec, un cablu, o bucată de liţă, pentru că vi s-au ars siguranţele? Vi s-a întâmplat să găsiţi ursuleţul fără de care nu puteaţi adormi când eraţi mic, scrisorile parfumate pe care le le-aţi primit de la cineva de departe, Abecedarul pe care-l credeaţi pierdut, prima rochie pe care aţi considerat-o perfectă şi cărţile pe care le-aţi citi şi răscitit până au rămas fără coperţi şi asta v-a lăsat pentru o vreme fără răsuflare? V-a reamintit că nu sunteţi robotul de fiecare zi, că sunteţi un om care a avut vise, a iubit, a suferit şi şi-a învăţat lecţiile. Şi aţi fost puternic zdruncinaţi. Astfel m-am simţit la Teatrul Nottara, la premiera pentru presă cu spectacolul „Aici nu-i de joacă”, după Pauline Daumale, în regia lui Catrinel Dumitrescu.

Am redescoperit în „podul bunicii” - scena Teatrului Nottara – o broşă cu două smaralde, extrem de preţioasă, moştenire de familie. Un smarald poartă numele de Victoria Cociaş, celălalt răspunde prezent la cel de Catrinel Dumitrescu. Două actriţe importante ale Teatrului Nottara, Catrinel Dumitrescu şi Victoria Cociaș, într-un spectacol renăscut din dorința de a bucura, pentru că asta înseamnă broşa descoperită în praful uitării din podul despre care tot vorbesc. Ne zbatem într-atât în lumea dezlănţuită încât atunci când ni se aminteşte că suntem oameni ajunge să ni se pară ciudat. Am avut parte de atâtea experimente teatrale încât tandreţea, optimismul, acceptarea, suferinţa, iubirea şi prietenia care reies din acest spectacol nu au cum să nu cucerească. Definitiv. Îmi doresc să-l revăd şi să-l tot revăd. E singurul sentiment cu care am rămas după ce s-a terminat.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, noaptea de Anul Nou înseamnă petrecere cu cei dragi, cu familia, cu prietenii, cu asociaţii, cu sufletul pereche. Pentru alţii înseamnă însă muncă, mai ales atunci când banii nu ajung pentru un trai cât de cât decent. Un om simplu care nu cunoaşte decât munca nu-şi permite să refuze, nici chiar în noaptea dintre ani, banii care i-ar pune mâncare pe masă lui şi familiei. Şi pentru o altă categorie de oameni, Anul Nou e doar o apropiere de marginea prăpastiei depresiei, mai ales dacă cel fără de care nu poţi respira te părăseşte.

Se schimbă totul pentru români. Ce presupune aderarea deplină la spațiul Schengen

Greșeli frecvente la gătirea orezului. Tehnici simple pentru o mâncare reușită

Astfel începe povestea din „Aici nu-i de joacă”. Două femei care habar nu aveau una de existenţa celeilalte îşi încrucişează deloc întâmplător drumurile. Isabelle, director în publicitate, intelectuală, cultivată, educată, elegantă, obişnuită cu tot ce este mai bun pe lumea aceasta, se pregăteşte de întâlnirea cu bărbatul visurilor ei, dar are ghinionul să i se spargă o ţeavă la baie. Fiind noaptea de Anul Nou îşi încearcă norocul în Pagini Albe şi astfel dă de Alex, instalator din tată în… fiică. Alex este o femeie simplă, care are ca deviza „Munca înainte de toate!”, are grijă de bărbatul cu care îşi împarte viaţa, pentru că acesta e şomer, are calitatea de a pune degetul pe rană imediat, chiar dacă doare şi un simţ al umorului ieşit din comun. Aceste două femei reuşesc pe timpul nopţii să se descopere, să-şi accepte fragilităţile, gelozia, feminitatea, maturitatea, naivitatea, bucuriile, să-şi înveţe lecţiile şi, mai ales, să se bucure precum copiii de cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor: prietenia.

Catrinel Dumitrescu (Alex) şi Victoria Cociaş (Isabelle) au ţinut cu sufletul la gură întreaga asistenţă reuşind să închidă ermetic cercul existenţei personajelor lor. Nu ai cum să scapi din încleştarea feminităţii Victoriei Cociaş, o actriţă pe chipul căruia timpul nu are îndrăzneala să lase nici cea mai mică urmă. Aceasta dispune de o voinţă incredibilă, cu care ar putea muta munţii. Se simte munca dificilă cu ea însăşi, căci rolul odată învăţat are nevoie de timp, de rostogolire, de netezire de asperităţi, de o dăruire totală. Victoria Cociaş este un artist cu o robustă coloană vertebrală. Eleganţa mişcărilor sale te duce cu gândul la o vorbă veche din teatru care spune că a fi actor este ori foarte uşor, ori imposibil. Victoria Cociaş şi-a asumat posibilităţile native şi a ales calea teatrului, a neastâmpărului, a fascinaţiei. Victoria Cociaş este acel smarald cu multiple faţete, amplificate în funcţie de personaj, care se foloseşte de acordul perfect dintre simţire şi redare: talentul. Isabelle a Victoriei Cociaş, femeia bogată, părăsită de cel pe care şi-l dorea ca soţ, aflată în pragul depresiei în noaptea dintre ani, îşi dezvăluie sensibilitatea spre finalul spectacolului, când vine dimineaţa şi înţelege că a reuşit să devină nemuritoare câştigând o prietenă adevărată, Alex, instalatoarea, care în ciuda tuturor reproşurilor primite, i-a întins nu una, ci mai multe mâini de ajutor.

Alex are marea şansă să fie interpretată de Catrinel Dumitrescu. Simplu, direct, fără farduri, fără fasoane. Actorii mari emană ceva special. Un om cu personalitate nu te lasă să treci pe lângă el fără să-l priveşti, te obligă să zăboveşti în faţa lui. Catrinel Dumitrescu are un acel ceva numit farmec al ironiei vesele pe care l-a căpătat de la profesorul său, Octavian Cotescu, sunt sigură. Catrinel şi-a compus mereu rolurile până în cele mai mici amănunte şi sincer, faptul că o văd cu ciocanul într-o mână şi cu o bucată mare de ţeavă în cealaltă nu mă miră. Prezenţa ei pe scenă e intensă, semnificativă, cu intuiţii psihologice subtile datorită cărora se lasă patrunsă de esenţa personajului până la familiaritate. De când o ştiu i-am admirat candoarea. De când o ştiu am iubit-o pentru sinceritate şi neînfrânta iubire de oameni, în ciuda realităţii care se luptă să o convingă de contrariu. Catrinel are, la fel ca şi partenera sa de scenă, sufletul la vedere, de aceea rezistă. Vibraţia amândurora este tulburătoare.

Trăim într-o lume grăbită, iar actoria, la fel ca şi clipa, se cere la fel de alertă. Însă atunci când descoperi că poţi să stai cât vrei la teatru, căci e noaptea dintre ani, rămâi oarecum suspendat între lumi. Atunci clipa îngheţată devine un fel de acasă şi vrei să te ridici de pe scaun şi să mergi să bei şi tu un pahar cu şampanie cu cele două femei încercate de viaţă de pe scenă. Citeam în prezentarea spectacolului despre faptul că povestea a mai fost spusă în 2010, într-o producţie a Teatrului George Ciprian din Buzău, iar Catrinel Dumitrescu nu-mi arogă sub nicio formă „regia”, doar a căutat să găsească textului „comercial” noi valenţe, mai multe profunzimi. Şi da, îi dau dreptate. Actorul aduce lumina pe scenă şi pe chipul spectatorilor luând-o mereu şi mereu de la capăt. În fiecare seară. Dar nu de unul singur… Teatrul se face „împreună” şi cu dragoste, aşa cum spune şi Catrinel.

„Aici nu-i de joacă” este un spectacol de suflet, profund uman, în care cele două personaje sapă precum minerii după adevăr. Spectacolul are şansa unui text cutremurător, pe care trebuie, de fapt este chiar necesar, să-ţi oferi răgazul să-l înţelegi cu adevărat. O mulţime de ceva-uri alunecă pe lângă tine şi răstoarnă situaţia în care te afli pentru că-ţi dezvăluie realitatea. Şi tu ai trecut prin aceleaşi experienţe şi, acum, când eşti pus în faţa lor, le accepţi, ceea ce te ajută să te vindeci. Angoasa, singurătatea, dorinţa de a iubi şi a fi iubit, furia reprimată, umilinţa, întrebări de genul:  „Cum o să fie?", „Ce o să simt?", „Ce rămâne de făcut?", „Sunt în stare să mă opresc din a-mi plânge de milă?" reprezintă răsplata de la capătul unui efort de două ore, când mulţumeşti Cerului că eşti sănătos şi că depăşeşti cele mai dificile şi pretenţioase dintre întâmplările vieţii. Iubirea este regula numărul 1 a vieţii şi fără ea nimic nu ne poate bucura. Experienţele unui actor se întâlnesc cu ale altuia pe un vârf de munte magic, acolo unde aerul e foarte curat, unde arta atinge sublimul, acolo unde devenim spirit.

M-am chinuit întreaga seară să-mi amintesc replici care m-au făcut să râd din tot sufletul şi am dat de una pe care am tot auzit-o în „noaptea dintre ani” de la Nottara… „Sunt puternic zdruncinată”. Ei bine, da, „Sunt puternic zdruncinată”, pentru că descoperirea din „podul bunicii” mi-a reamintit de bucuria care înseamnă teatrul în viaţa noastră, de miracolul care se produce pe scenă atunci când îngerii aleg să atingă scena cu aripile lor. Şi mă simt recunoscătoare pentru că mi s-a dat această şansă de a privi dincolo de cortină, până la carnea scenei, până la sângele ce curge viu prin venele teatrului.