Semnalez mai jos pasionaților de artă scriitoricească abilitatea unei literate de a scormoni în sufletul romanelor și de a ne ademeni apoi să-i prizăm modul de percepere a gândurilor autorului ca și când cartea ar fi fost creată la patru mâini. Cronica pe care Pompilia Chifu, doctorandă a Universității Dunărea de Jos, din Galați, profesor și critic literar, a înrămat-o „Homericului” Doinei Ruști e atât de delicat turnată în tiparele verbului încât, lecturând-o (pe nerăsuflate), ai impresia că ideile ei se nasc, trăiesc și se risipesc în acceași clipă cu tine. Iat-o!
Homeric-ul Doinei Ruști este un roman frumos și bine scris, o carte de literatură pură și un regal pentru cititorul versat și împătimit. De multă vreme n-am mai citit o carte construită impecabil, care să te țină până la ultima filă.
Romanul aduce trei personaje, prezentate încă de la început, care devin, pe parcurs, măști ale unei singurătăți acute, în interiorul căreia există o singură salvare: un ideal dus la extreme, absolutizat. În centrul poveștii se află iubirea dintre Pantelimon și Despina, dar romanul n-o dezvoltă în cheia obișnuită, a literaturii de gen, ci “scormonește” în acele zone obscure, “din spatele poveștii”, printr-o intrigă inteligent construită, ducându-te treptat în siajul unei istorii fantastice, cu dispariții misterioase, cu o pădure plină de secrete și cu un personaj vizionar - Mărmănjica.
Dar spectaculos în acest roman este modul în care se îmbogățește povestea, fără să te lase să întrevezi rezolvarea conflictelor mici, din structura unui episod, sau pe cele mari, care susțin romanul. Treptat, crește figura naratorului, devenit în cele din urmă personajul principal, cu o artă narativă, pe care numai Doina Ruști o deține la noi, iar acest narator preia pe nesimțite toată încărcătura unei iubiri, care debutase cu două personaje, aproape tradițional schițate.
Iubirea povestitorului
Istoria, spusă cu oarecare obiectivitate până la un punct, se transformă într-o confesiune, care adună toate firele epice. Nimic nu rămâne pe dinafară, nimic nu scapă. Pantelimon și Despina trăiesc o poveste de dragoste, dar detaliile nevăzute acestei povești ajung la Mărmănjica, apoi la narator. Nu iubirea celor două personaje contează, ci iubirea povestitorului, mai exact a unei ființe care nu încape în niciun tipar.
Sunt aici trei personaje, după cum spuneam, fiecare dintre ele părți ale povestitorului, și un al patrulea, ascuns, invizibil un timp, și care se dovedește în cele din urmă arhitectul adevărat al unei povești admirabil scrise.
Mărmănjica nu este propriu-zis o voce narativă, dar episoadele care o au ca personaj principal sunt narate din perspectiva ei. Aflăm, de exemplu întreaga poveste a ghicitoarei (personaj omniprezent, cu toate că dispăruse inexplicabil din cartier), după ce Mărmănjica ajunge la informații secrete, adunate ca într-un puzzle, recuperate miraculos din mințile celor care o cunoscuseră. Însă acest act de asamblare a fragmentelor îi aparține Mărmănjicăi, face parte din propria evoluție ca personaj.
Arta dependentei
În esență, o ghicitoare dispare din cartier, iar în ordine liniară se presupune c-a fost ucisă, după ce iese la iveală ușa fostei sale trăsuri. Dar în spatele unor întâmplări, urmărite de toată lumea, se ascund altele, dezvăluite cu parcimonie, fără a respecta derularea lor cronologică.
Arta Doinei Ruști constă nu doar în această admirabilă tehnică de a construi o poveste verosimilă și de suspans, cât în a te face dependent de poveste. După ce Mărmănjica găsește o floare în Iliada, te-ai aștepta ca romanul să intre pe făgașul fantasy-ului obișnuit, iar faptele descoperite să se înlănțuie după rețeta bine știută a basmului. Dar în Homeric lucrurile nu se întâmplă după formule consacrate.
În plină acțiune a romanului este introdusă povestea lui Ahmet, un personaj misterios, care pare să aibă legătură cu fiecare dintre eroii principali. Confesiunea lui dă proporțiile experienței pe care o trăiește Mărmănjica, asediată de gândurile uni străin, care treptat intră în biografia ei, într-un mod atât de fabulos, încât nici nu-ți dai seama cum pătrunzi în alt spațiu al ficțiunii, unde se află adevăratul narator.
Un loc din care nu pleaca nimeni
Atmosfera romanului poartă și ea amprenta inconfundabilă a Doinei Ruști. Ne aflăm cândva, într-un timp neprecizat, pe la finele secolului al XVIII-lea, în mahalaua Gorgani. Dar nicio clipă romanul nu cade în păcatul frecvent de a re-încălzi poncifele literaturii despre mahalale sau despre periferie, nu face nici apologia și nici critica unui trecut mai mult sau mai puțin istoric.
Nu există nostalgie și nici limbajul atât de uzat al romanelor de acest fel. Cu inventivitatea lingvistică, de-acum binecunoscută, Doina Ruști construiește o lume care nu are nimic comun cu ceva deja scris, un univers cu personaje care marchează destul de fidel timpul de formare al României moderne, dar care vorbesc și se mișcă într-o lume autentică, aproape contemporană.
Despina călătorește prin Europa, preocupată de cosmetice rare, de licori și de aventură, Pantelimon are o singură credință - arta sa - iar Mărmănjica visează să adune suficienți bani ca să se întoarcă la Viena. Cu toate aceste aspirații fiecare este legat de locul natal, pentru că Mahalaua Gorgani, atât de bine descrisă, este un loc din care nu pleacă nimeni.
Oamenii se „evaporă”, sunt duși de suflul Pădurii Cotroceni, dar nici măcar disparițiile nu sunt definitive. În lumea frământată de pasiuni și de dorințe, în fiecare clipă oamenii trăiesc în miezul unui miracol.
Sursa vietii
De altfel, în afară de legătura dintre Mărmănjica și Iliada, tot romanul se alcătuiește pe o demontare a registrului epopeic. Personajele sunt întregite printr-o biografie care contribuie decisiv la schimbarea portretului sau a unghiului din care este privit.
Despina, ființă, elegantă și seducătoare, apare de-a lungul romanului când în situații stânjenitoare, când labilă și amețită de afion, când puternică, gata să cumpere o casă la Verona pentru iubitul ei Pantelimon, când isterică și chiar despotică în legătura cu fratele ei. Dar toate acestea se asamblează într-o formulă homerică, un fel de leit-motiv, care amintește în permanență că la baza tuturor acțiunilor se află mânia, adică pasiunea în forma ei cea mai tare.
Abia spre finalul romanului realizezi că toate acțiunile personajelor definesc cu mare subtilitate un fel de sursă a vieții, locul din care izvorăsc dorințele, însăși iubirea, care în romanul Homeric este urmărită în latura ei cea mai incomodă, ca dorință adâncă de exprimare a ființei interioare, a omenescului.
Acțiunea amplă, cu întâmplări excepționale, specifică epopeii de tip homeric, este înlocuită de Doina Ruști, cu un epic de adâncime. Dacă în Iliada, povestea se derulează pe zece ani, sub imperiul mâniei lui Ahile, în Homeric timpul istoric nu are importanță, el aparține unei lumi care sapă adânc în celula umană, spre strămoși și spre ceea ce fiecare om a reușit să salveze din moștenirea colectivă.
La radacina iubirii
Am ascultat-o pe Doina Ruști la Vorba de cultură, spunând că personajul principal al cărții i-a fost inspirat de o siluetă stranie, de pe un vas de Cucuteni. Nu am înțeles imediat ce voia să spună, dacă se referea la o relație directă cu preistoria sau dacă vorbea doar despre o legătură de tip estetic. Când am terminat romanul, după acel final cu totul neașteptat, am realizat că Homeric este de fapt răspunsul la acea întrebare unică, despre condiția omenească. Privind silueta de pe acel vas, în fotografia postată de Radio Cultural, am avut revelația că, în Homeric, Doina Ruști sugerează că nu există decât o singură poveste, în care încap toate ființele. Este povestea vorbitorului, a acelui eu care acaparează toată energia celorlalți. Povestea cafegiului, vizionarismul Mărmănjicăi și mai ales calitatea de martor etern a naratorului - vin fiecare să susțină această intenție epică.
Homer i-a glorificat pe eroi, iar Homericul scormonește în ființa umilă, căutând acea dimensiune eroică, nu pentru a o arăta ori pentru a o explica, ci fiindcă la rădăcinile ei se află toate nemulțumirile care-l fac pe un om să aspire, să-și dorească, să iubească ceva.
Pompilia Chifu, doctorandă a Universității Dunărea de Jos, din Galați, profesor și critic literar, autoare de studii academice, a publicat în revistele Comunicare interculturală & literatură, Studii, Analele Alpulensis (seria Philologica), Arhipeleag, Anale (Univ Suceava), Meridian critic s.a.
Nota
Intertitlurile apartin redactiei