Profitând de „moina ideologică” dintre două dezghețuri comuniste, Petru Dumitriu dădea la iveală în 1956 monumentala trilogie Cronica de familie, probabil cel mai important roman postbelic românesc. O evocare de Dan Ciachir.
În această toamnă se împlinesc şase decenii de la apariţia celei mai mari construcţii epice postbelice din literatura română: trilogia Cronică de familie de Petru Dumitriu, însumând aproape 2.000 de pagini. La apariţia ei, autorul nu avea decât 32 de ani şi deţinea funcţia de director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA).
Cel dintâi volum al acestei capodopere a fost imprimat în 1949 sub titlul Bijuterii de familie, urmând ediţii succesive – în 1955 una în două volume – până la aceea din 1956, trasă într-un tiraj de 30.000 de exemplare. Acelaşi tiraj îl va avea şi reeditarea din 1958, care păstrează forma grafică a ediţiei princeps şi Indexul personajelor – în număr de aproape trei sute – întocmit de istoricul literar Geo Şerban.
Apariţia Cronicii de familie a fost unul dintre roadele „dezgheţului” (sinonimul destalinizării) început în august 1953, când, după moartea lui Stalin, petrecută pe 5 martie 1953, au fost sistate lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care înghiţise nenumărate vieţi omeneşti. În acelaşi an a apărut romanul lui G. Călinescu Bietul Ioanide, criticat ulterior violent sub aspect ideologic, iar în 1955 romanul Moromeţii de Marin Preda. În 1957, Petru Dumitriu reedita Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale şi tipărea romanul Groapa de Eugen Barbu.
Eşecul insurecţiei anticomuniste maghiare din octombrie 1956 şi retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, în mai 1958, din România vor fi cauzele principale ale „reîngheţului”, soldat în anii 1958-1959 cu „demascările” unor intelectuali, cu peste 17.000 de arestări – multe în rândul tineretului şi al studenţilor – şi cu procese celebre precum Procesul Noica-Pillat sau Procesul Rugului aprins, vizând elita intelectualităţii neraliate regimului, respectiv elita Bisericii Ortodoxe...
În acest context, Petru Dumitriu îşi va pierde postul de director al singurei edituri care tipărea pe atunci literatură română, iar în ianuarie 1960 va obţine permisiunea pentru o călătorie de documentare în câteva ţări socialiste, împreună cu cea de-a doua soţie, Irina Medrea. Ceruse şi i se pusese la dispoziţie din parcul auto al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român un Buick de ultimul tip. Cu soţia sa la volanul acestei maşini, a trecut din Berlinul de Est în Berlinul Occidental, în februarie 1960, cu un an şi jumătate înainte de ridicarea Zidului care va împărţi în două oraşul. Spre dezamăgirea sa, Franţa nu i-a acordat cetăţenia, astfel încât fostul bursier Humboldt, care studiase filosofia la München în timpul războiului, iar lovitura de stat de la 23 august 1944 îl împiedicase să revină în Germania, s-a stabilit cu soţia la Frankfurt, lăsând ostatică în ţară o fetiţă de câteva luni.
După plecarea lui Petru Dumitriu, regimul nu i-a scos aproape două luni cărţile din librării, însă i-a arestat părinţii, sora şi pe fosta sa soţie, scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, care la capătul a zece luni de detenţie a afirmat în gazeta „Glasul Patriei”, destinată exilului, că i-a scris cărţile, minciună pe care avea să o retracteze într-un volum de convorbiri înregistrate în anii ’80 ai secolului trecut şi apărute postum.
În străinătate, Petru Dumitriu a scris peste 20 de cărţi, cea mai cunoscută fiind Incognito, considerat unul dintre romanele importante ale secolului XX, însă receptarea sa a fost modestă comparată cu aceea a lui Boris Pasternak (Premiul Nobel în 1958) sau cu a lui Soljeniţîn. Situaţia aceasta l-a adus în pragul sinuciderii, fiind salvat – după cum mărturiseşte – de credinţa în Dumnezeu.
Prima carte din exil a lui Petru Dumitriu, Ne întâlnim la Judecata de Apoi, a apărut la Paris, la Editura Seuil, în 1961, acolo unde îi apăruse parţial, în 1956, cu acordul regimului comunist din ţară, Les Boyards, versiune restrânsă a Cronicii de familie. Iniţial, Ne întâlnim la Judecata de Apoi trebuia să fie tipărită la Gallimard; cea mai mare editură franceză de atunci şi de acum. Auzind de faptul acesta, exilaţii români din Franţa l-au delegat pe Mircea Eliade să intervină pe lângă director ca să-i rezilieze contractul. După ce i-a ascultat pledoaria, Gaston Gallimard ar fi zis: „Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va mai apărea la noi, dar să ştiţi că pe scaunul pe care staţi a stat el în urmă cu o oră şi mi-a vorbit despre dumneavoastră cu o admiraţie cum nu mi-a mai fost dat să aud”.
Recomandările noastre
