Al patrulea episod din poveste unui român plecat să-și facă un rost în Irlanda, în anul 2015. O serie de întâmplări nefericite s-au închiat dramatic pentru tânăr. Este acuzat de crimă. O crimă cu enigmele ei. Suntem în fața unei dileme: criminal feroce sau nevinovat?
Nicolae, un tânăr din judeţul Dâmboviţa, a plecat în Irlanda să-şi facă o viaţă mai bună. Nu a plecat chiar câine surd la vânătoare, în neant, aşa, poate s-o ivi ceva. Deja lucra în Bucureşti, la un restaurant proprietatea unui irlandez pe nume Erin. Acesta l-a văzut băiat harnic şi dezgheţat la minte şi i-a proprus să meargă în Irlanda.
Erin avea o afacere. Cumpăra case vechi, le restaura şi apoi le închiria. A lucrat pe şantier la Erin aproape un an de zile. Apoi a urmat o sarabandă de evenimente, care de care mai ciudate. Le-am povestit în episoadele trecute. A dormit de multe ori sub cerul liber, a mâncat la cantina săracilor, a muncit la o pizzerie, a avut un amant filipinez, cu care s-a certat şi care l-a izgonit din casa pe care o ocupau amândoi, a ajuns din nou pe străzi, a reuşit din nou să se angajeze şi să-şi găsească culcuş într-o casă părăsită.
„Am auzit: Stai! Am făcut pe mine de frică”
Începând cu 2016, după toate aventurile şi belelele care îl loviseră în Irlanda, părea că norocul îi zâmbise, în sfârşit şi lui Nicolae. Lucra la un restaurant, unde era plătit cu 9,8 euro pe oră. Ajunsese, din simplu salahor şi om bun la toate în cârciuma respectivă, bucătar-şef. Dar nu se dădea de-o parte nici de la celelalte corvezi, aşa că patronii erau mulţumiţi de el.
Avea mâncarea asigurată şi locuia împreună cu un filipinez. Concubini, pentru că Nicolae este bisexual. „Am locuit cu filipinezul pentru că nu mă costa nimic chiria. El avea casă de la primărie. O primise pentru că nu avea un ochi. Îi prostise pe ăia că şi l-a pierdut în Irlanda, într-un accident şi primise nu numai casa, ci şi nişte despăgubiri. L-am cunoscut la restaurant”.
Filipinezul însă, de la o vreme, se simţea exploatat. Avea nevoie şi de dragoste, de afecţiune, aşa că din nou Nicolae s-a trezit azvârlit pe străzi. Era sfârşit de noiembrie. Se apropiau sărbătorile şi avea foarte mult de muncă la restaurant. Nu prea avea când să-şi caute o locuinţă. Nici nu voia să lipsească de la serviciu. În plus, în Irlanda, nu-ţi poţi lua chirie prea simplu. Trebuie să ai nişte recomandări de la cei la care ai mai stat înainte. Ori el nu avea aceste recomandări. Îşi cumpărase bilet de avion pentru 31 decembrie. Atât îi dăduseră voie patronii să vină în România. De Revelion.
Cork, localitatea irlandeză în care îşi ducea zilele, este un oraş foarte vesel. Petrecerile organizate în stradă, mai ales după ce în 2005 a fost capitală culturală europeană, sunt de pomină. Toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru petrecerile de sărbători. Nimeni nu-şi bătea capul că un băiat din Dâmboviţa-România, nu are unde dormi, deşi afară era iarnă. Nici Nicolae nu a disperat. Avea de muncă, avea leafă, ceea ce era cel mai important.
Prin peregrinările sale prin Cork, atunci când nu avea unde locui, dăduse de o casă părăsită, dar destul de arătoasă, pe strada Boreenmanna. În ea se strângeau homleşii oraşului şi beau. Unii rămâneau să şi doarmă peste noapte prin camerele goale. La solicitarea vecinilor, poliţia a închis casa. A blocat cu şipci ferestrele şi uşile. Nu se mai putea intra în ea.
Nicolae nu mai trecuse demult pe acolo, aşa că nu ştia ce se întâmplase. S-a mirat că nu era gălăgie de beţivi, ca de obicei. Apoi a intrat în curte şi a văzut casa ferecată. Ultima lui speranţă de a găsi un adăpost provizoriu se spulberase. Voia ca până pleacă în România, să doarmă acolo şi apoi, la întoarcerea în Irlanda, să-şi caute o locuinţă cu chirie. Şi totuşi… Ocolind casa şi trecând în curtea din spate, a văzut un ochi de geam deasupra garajului, care nu fusese astupat. S-a urcat pe garaj şi s-a strecurat înăuntru. A găsit inclusiv o canapea veche, în una din camerele de la etaj. Era salvat. Şi-a încropit un culcuş. Nu mai era mult şi pleca acasă. Cu gândul la asta se culca în fiecare seară.
Pe 26 decembrie, venea de la muncă. Era frânt. A trecut, aşa cum făcea în fiecare seară, pe la o sală de forţă, din apropierea restaurantului, unde se strecura înăuntru şi făcea duş. Apoi a mers la supermarketul din vecinătatea casei, şi-a luat două bidoane de apă, o cutie cu nişte tiramisu şi o cutie de lapte. Bidoanele cu apă şi prăjitura le ţinea în mâna stângă. În dreapta avea cutia cu lapte, pe care a şi desfăcut-o şi, înainte de a intra pe poarta casei, a luat o gură din ea. Se înnoptase.
Strada era luminată destul de bine, dar curtea din faţa casei părăsite avea nişte copaci înalţi care nu lăsau să treacă prea multă lumină. Era semiîntuneric. Se făcuse ora 9 seara. A intrat pe poartă. Atunci a auzit în spatele lui o voce groasă: „Stai! Dacă taci, nu păţeşti nimic”.
„Avea o macetă în mână”
Vizibil marcat şi acum de acea întâmplare aproape incredibilă, Nicolae povesteşte: „Am scăpat şi laptele, şi bidoanele din mână. Pe cracul pantalonilor am simţit ceva cald. Făcusem pe mine de frică. Am înţepenit, aşa cum îmi spusese cel din spatele meu. Apoi am întors puţin capul spre el. Nu i-am distins trăsăturile, pentru că era prea întuneric din cauza copacilor. Ştiu însă că era o huidumă, cu o barbă mare de tot. În mână îi lucea ceva. O sabie sau o macetă. A ridicat-o spre mine. Am îngheţat mai rău. Credeam că vrea să mă taie. A repetat: „Dacă nu scoţi nici un sunet, poate scapi”. Apoi, cu maceta aia, mi-a făcut semn să merg pe cărare, către pridvorul casei. Când m-am apropiat, am înlemnit din nou. Acolo se vedea ceva mai bine, pentru că bătea lumina din stradă peste copaci.
Am văzut un om întins pe jos, care nu mai mişca. Nu ştiu dacă era viu sau mort. Iar lângă el, un alt individ, aproape la fel de solid ca şi cel din spatele meu, cu maceta. Lui i-am distins trăsăturile. Cred că pot da date după care să i se facă un portret robot. Când ne-a văzut, s-a ridicat în picioare. Avea şi ăsta în mână un cuţit mare, ca o baionetă. De data asta am fost convins că nu mai scap.
M-au pus să-l caut prin buzunare pe cel întins pe jos. Atunci mi-am dat seama că era mort. Nu avea decât câteva monede, pe care le-a luat bărbosul. După aia, cel cu baioneta l-a apucat pe mort de un picior, mi-a spus să-l apuc şi eu de celălalt şi l-am târât până în curtea din spatele casei, unde era şi mai întuneric. Curtea din faţă şi cea din spate erau despărţite de un zid, care cândva avea o poartă de acces. Acum nu mai era decât o gaură în beton. Pe acolo am trecut, cu mortul târâş. Când am ajuns în spate, cel cu baioneta, fără un cuvânt, s-a repezit la mort ca un apucat şi a început să-i spintece hainele. Inclusiv chiloţii de pe el i-a tăiat. Cel cu maceta mi-a dat un sul de saci de gunoi şi mi-a spus să-l dezbrac pe mort de hainele rupte, să le pun în sac şi să arunc sacul în tufişurile de lângă gard. Aşa am făcut. După care, tot fără un cuvânt, doar mugind aşa, încet, cel cu baioneta s-a apucat, meticulos, să-i taie capul. Mi-a venit să vomit. După ce a terminat, cel cu maceta mi-a spus să mai iau un sac, să bag capul în el şi să-l arunc tot în tufişurile din grădină. Nu ştiu de unde am avut puterea să fac asta. Dar am făcut-o. Apoi, cel cu baioneta, s-a apucat să-i taie mâinile. Din umăr. Mi-au spus să le pun şi pe ele într-un sac şi să le arunc tot în tufişuri. După care mi-au spus să arunc şi ce mai rămăsese din cadavru tot în tufişurile alea. Am apucat ce mai rămăsese din mort de picioare şi l-am târât unde mi-au spus. Cel cu maceta era mereu în spatele meu. A venit şi în tufiş după mine. Am fost convins că imediat mă va tăia şi pe mine şi mă lasă tot acolo, în boscheţi. Cel cu cuţitul i-a spus ceva, dar nu în engleză şi au plecat. Nu-mi venea să cred. Scăpasem! Cel puţin pentru moment”, a povestit Nicolae.
„Am fugit prin curţi într-un parc”
Nicolae continuă să relateze ororile trăite în acea noapte.
”Nu m-am dus în curtea din faţă, şi nici pe stradă nu am ieşit. Puteau încă să mai fie acolo. Am sărit gardul la vecini, am traversat curtea lor, apoi altă curte, apoi am ieşit pe altă stradă şi am luat-o la fugă. M-am oprit într-un parc. Am stat în parc până am îngheţat de tot. Cam două ore. După care m-am întors acasă. Am găsit bidoanele cu apă şi prăjiturile pe jos. Laptele se vărsase. Le-am dus sus, peste garaj. M-am spălat un pic, pentru că eram murdar de sânge şi apoi m-am culcat. A doua zi am mers la lucru, iar în timp ce mă întorceam acasă, m-am gândit să mă duc la tufuşuri să mă uit după mort. Parcă nu-mi venea să cred că ceea ce trăisem cu o noapte înainte era adevărat.
Când am ajuns, strada era plină de maşini de poliţie şi o groază de poliţişti mişunau prin curte. L-am întrebat pe unul dintre ei, care păzea poarta, ce s-a întâmplat. Mi-a spus că în tufişurile din spate a fost găsit un cadavru decapitat. Era adevărat! Nu visasem! Am plecat imediat. M-am dus la restaurant şi am dormit în noaptea aia în pod. A doua zi am plecat spre România. Nu m-am dus la poliţie pentru că eram ilegal în ţară şi îmi era frică să nu mă acuze pe mine de crimă. Nu am găsit bilet direct spre Bucureşti, aşa că am plecat prin Anglia. Când am coborât pe aeroport să schimb avionul, m-a şi umflat poliţia”.
Despre cum a ajuns poliţia irlandeză atât de repede să afle identitatea lui Nicolae şi ce le-a spus poliţiştilor care l-au luat de pe aeroport de l-au lăsat să plece spre România, în episodul următor, când vom încerca să şi analizăm dacă povestea halucinantă, cu macete, baionete, cadavre decapitate şi doi criminali misterioşi este adevărată, sau dacă nu cumva chiar el este autorul omorului, iar povestea de groază este o invenţie ieftină.