Sunt pline rețelele de socializare și căsuțele de e-mail cu mesaje disperate de la părinți cu copii aflați în diverse stadii ale unor boli cronice sau genetice. Cer ajutorul! Dar atunci când afli adevărul te cutremuri. Multe dintre progeniturile nevinovate și chinuite sunt creații artificiale, „tehnologice”, ale unor părinți trecuți de vârsta optimă a procreeării. Ce-i de făcut? Chiar este o dezbatere!
Declarațiile recente ale deputatei PSD Valeria Roșca au reaprins flacăra militantismului fetid în România. Cităm: „Ca sa faci un copil când nu ți-l dă Dumnezeu, că e un bun pe care ți-l dorești, nu trebuie sa contribuie societatea la așa ceva. (...) La câte alte nevoi are sănătatea și câte alte priorități are bugetul, e mai eficient un program de prevenire și tratare stomatologică infantilă și la bătrâni decât fertilizarea in vitro”. Trecem peste handicapul vizibil de exprimare. Copilul nu este un bun. Margarina este un bun. Și după toate evidențele recente nu Dumnezeu dă copii. Poate în desene animate. În realitate oamenii pun mână de la căciulă care un ou, care un spermatozoid, care un dram de fericire și din mirabila sămânță se divide, mitotic, un embrion. Care crește, crește, crește până fără vreo intervenție divină se organizează în copil. Manualul viitorului posesor de copil făcut cu mâna Organizația Mondială a Sănătății recunoaște mai nou drepturile copilului încă de la concepție. Acestea fiind zise, fără să fie neapărat o ieftină filozofie, copilul nenăscut nu este o ființă a-priori. Fetușii pot fi, legal, avortați în primele trei luni de sarcină, dar și mai apoi, dacă se iscă o situație medicală în care fie fătul e incompatibil cu viața, fie viața fătului primejduiește viața mamei. Nicăieri nu e menționat copilul ca fiind un bun. Poate doar în manualul micului traficant de carne vie. Sau organe. Sau celule stem. În rest, noi, umanitatea, admitem că diferența dintre un bun și-o ființă rezidă în drepturi, libertăți și obligații - până la urmă - ale ființei respective care sunt inviolabile și tranzitive. Ce înseamnă tranzitive? Tranzitive înseamnă că în prima perioadă a vieții există o diadă, relația mamă-embrion/făt/bebeluș care e sacră. Ce mai este etic într-un coit artificial? Noi, omenirea, îndeosebi în spațiul iudeo-creștin, am făcut ce-i drept o oarecare fixație din ante-numita diadă. Militantismul feminist a permis avansuri remarcabile atât în plan psihologic, sociologic și chiar teologic referitor la dreptul femeii de a amâna cât dorește sarcina sau să o obțină prin mijloace diverse. Că e inseminare in vivo, că e fertilizare in-vitro, ultimii 36 de ani scurși de la nașterea lui Louise Brown - primul „copil făcut în eprubetă” - au prilejuit redefinirea conceptului maternal. S-a ajuns la situații de negândit anterior. Spre exemplu: transplantul de uter (2014), sarcini cu mamă în al cărei uter se introduce un embrion obținut din dublu donator - ovocit și spermatozoid - sau, convers - embrion implantat în mamă purtătoare care uneori e chiar bunica viitorului nepot și mamă în același timp. Justiția unor țări a trebuit să ia în dezbatere dacă e etic permis să păstrezi în viață mame moarte cerebral doar ca să poată fi dusă la termen o sarcină. Și dacă iese un eșec biologic? Alteori – precum s-a întâmplat în România, deloc întâmplător – femei bine trecute de vârsta procreării au fost inseminate artificial și astăzi, la senectute, au un copil puber. De fiecare dată când societatea civilă a reacționat cu o formă frustă de frison la asta avatarii neo-liberalismului tehnologic în medicină materno-fetală au strigat „fault!”. Doctorul Marinescu a lăsat posterității răspunsul la întrebarea dacă se poate să faci copii ca mama lui Ioan Botezătorul, la bătrânețe. Mulțumim, știm acum că se poate. E în același timp asta o practică adoptabilă pe scală largă? Există totuși un interval moral în care asistarea natalității prin mijloace avansate tehnic să rămână un bun canon sau, din entuziasmul propriei noastre frici de extincție, am devenit nefiresc de permisivi în acordarea libertății de sarcină artificială femeii trecute de o anumită vârstă? Aici epidemiologia e foarte controversată. Aproape în fiecare lună apar studii în care se fac asocieri între vârsta unuia dintre părinți și risc de cancer, de autism, alte boli psihice, adicție, obezitate. Impactul psihologic e minor ad anteriori. A posteriori, ce-ai să ai, este o listă lunguță de părinți bătrâiori care, dacă vor avea un copil bolnav, s-ar putea să-și blesteme soarta și opțiunea în cazul în care copilul lor, conceput în toamna vieții, va dezvolta diverse boli. Egoismul părinților bătrâni și infertili Cu ani în urmă, psihiatrul cosemnatar al acestui text a asistat la o conversație între un eminent profesor român de psihiatrie infantilă cu o pacientă bipolară, o fetiță de 12 ani. La discuție asista și mama fetiței, o femeie de 35 de ani, bipolară și ea. Blajin, de față cu toți medicii rezidenți, profesorul vorbea cu fetița și la un moment dat îi spune; „Știi, poate că ar fi bine să nu faci copii draga mea. Când mama ta a rămas gravidă cu tine nu se știau atâtea lucruri de genetica bolii și vezi bine ce s-a întâmplat!”. Sună sinistru, cum să-i spui unui copil bolnav psihic că dacă mama era mai deșteaptă un pic el nu s-ar fi născut? Frizează ridicolul. Și totuși parte din argument este, pe fond, corect. Tehnologia in-vitro profită de o poveste trandafirie în care, în postere publicitare, vezi fețe de copii blonzii, cu ochi albaștri, fericiți în brațele unor părinți cu părul dalb. E tot ce vrea să vadă corporatistul care și-a trăit viața, s-a dat cu parapanta în Bali, a văzut zăpezile de pe Kilimanjaro și altfel decât în cărțile lui Hemingway - pe care oricum nu le-a citit, că n-avea timp - și-acum, când și-a lăsat dâra de contribuție socială mai vrea ceva - căci case, mașini, bijou-uri a avut destul: progen. Urmaș. Să-și lase gena egoistă mai departe. 40.000 de copii trăiesc în plasament Antreprenoriatul de FIV e super-incluziv și profită de strigătul unanim de revoltă - căci până la urmă nu e copilul tău: „Dar lasă domnule femeia să facă un copil dacă știința îi permite!”. Aceiași curioși nu vor observa că la noi numărul copiilor abandonați e cataclismic, în unele statistici ajungând la peste 40 de mii. Doamna Roșca nu face o bună analogie când vrea să dea bunul numit copil pe bunul numit plombă. E mere pe pere? Nu! Doamna Roșca ar fi trebuit să zică de ce să dea statul bani pe fertilizări in vitro în același stat în care 40 de mii de copii trăiesc în plasament. Doamna Roșca ar fi trebuit să facă cinste ideologiei social-democrate pe care, cică, o reprezintă și să vorbească de tichia de mărgăritar, de bomboana pe colivă, de rahatul într-o pădure de brazi în care o nouă protipendadă a „mijlocului” veșnic și cu probleme de fertilitate, va prefera opțiunea nenaturală, crinoform pozitivistă, cum că poți avea copilul tău biologic prin injectare de ADN într-un ou în timp ce copilul altuia, născut anapoda din sărăcie, bube, mucegaiuri și noroi e condamnat la o nemernicie pe care nici un argument pro-viață, de oriunde te-ai afla, nu-l poate justifica astfel. Când e prea devreme sau prea târziu să ai copii În România oamenii dau mesaje despre copii bolnavi de leucemie care au nevoie de transplant de măduvă, dar închid geamurile electrice la copiii care cerșesc sau dorm prin canale. În România editorialiste cu ovare crispate de trecerea timpului huiduie nefericita comparație a unei deputate zeloase, dar n-ar completa silogismul cu nevoia unei viziuni centrată pe drepturile copilului. Printre care drepturi ale copilului se află și unul foarte ciudat, stipulat la articolul 18 din Carta Drepturilor Copilului: „Statele membre se vor asigura și vor depune eforturi în a recunoaște principiul că ambii părinți au responsabilitatea pentru creșterea și dezvoltarea copilului”. Care articol, în substanța lui, nu are drept punct de plecare nașterea, ci concepția! Și care articol, în substanța lui, poate fi interpretat și vis-a-vis de responsabilitatea părintelui de-a concepe un copil la timpul, și profitând de spațiul, în care un copil are cele mai bune șanse pentru a se naște, crește și dezvolta. Pentru asta există un prea devreme dar, trebuie spus, există și un prea târziu. Și dacă protestăm vis-a-vis de mamele adolescente că fac iresponsabil copii, un mecanism analog de gândire ar trebui investit și în convergența unei discuții despre când devine prea târziu pentru o femeie să aibă copii și care îi sunt alternativele. Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru, specializat în suicidologie
Recomandările noastre
