Cornel Dinu îşi lansează astăzi, la Târgul "Gaudeamus", volumul al doilea al romanului autobiografic "Zâmbind din iarbă", o carte în care fotbalul se împleteşte trist cu politica
După ce, acum un an, debuta ca scriitor, cu volumul I al romanului autobiografic „Zâmbind din iarbă“, Cornel Dinu îşi lansează azi partea a doua a aceleiaşi cărţi. Evenimentul va avea loc la Târgul de Carte „Gaudeamus“, de la Romexpo, începând cu ora 17.00.
Romanul „Zâmbind din iarbă“ a primit, odată cu acest nou volum, un titlu doi: „Jucând cu destinul“. Un destin cuprins între două momente foarte importante pentru Cornel Dinu: de la plecarea din iarbă şi începuturile pe banca tehnică, până la zilele revoluţiei anticomuniste din 1989. „Este o carte despre lupta cu destinul care m-a încercat după 1983. În acei ultimi ani m-a dominat ideea de destin implacabil, dar cu care trebuie să te lupţi. Am avut o soartă aproape similară cu a tatălui meu, care a fost maistru sondor între ’48 şi ’50, deşi avea studii superioare. Eu am fost condamnat trei ani la locul de muncă, adică fotbalul. Perioada asta m-a călit ca antrenor“, prefaţează autorul, care încearcă astfel să-şi croiască o haină de persecutat politic înainte de ’89, ipostază deloc potrivită cu cea de ofiţer la Dinamo, clubul Securităţii înaintea Revoluţiei.
Cornel Dinu este unul dintre puţinii oameni din fotbalul românesc care a bifat „triumviratul“ jucător-antrenor-scriitor. „Procurorul“ este, în acest moment, unul dintre autorii români cel mai bine cotaţi, judecând după numărul de cititori pe care i-a câştigat într-un singur an. Dinu are peste 15.000 de exemplare vândute din primul volum al romanului „Zâmbind din iarbă“. „Eu nu scriu ca să mă prezint pe mine, ci ca să prezint evenimentele prin care am trecut. Explic societatea românească“, susţine Dinu.
Despre viaţă şi prietenii ei
Ultimul capitol al volumului doi, „Revoluţie sau lovitură de stat... cu public?“, este dedicat zilelor încordate din decembrie 1989. „Am fost singurul sportiv de marcă participant la revoluţie, la Televiziune, în miezul evenimentelor, pe 22 şi 23 decembrie“, pretinde Cornel Dinu, uitând însă de eroi precum internaţionalul rugbist Florică Murariu, căzut la datorie în acele zile crâncene. Revoluţia l-a prins pe „Procuror“ antrenând „U“ Cluj.
Între şedinţe de partid cu maimarii vremii şi antrenamente provinciale la Galaţi şi Târgu- Mureş îşi mai găsesc locul în paginile cărţii şi mesele cu Fănuş Neagu, Conţi Bărbulescu şi Guţă Băieşu. Unde nu mai există „tovarăşi“, ci doar „haimanale“ şi „vagabonzi boemi“.
Totuşi, „Jucând cu destinul“ este o carte mai apăsătoare decât precedenta, o carte în care fotbalul nu este miza, ci pretextul pentru un tablou al societăţii româneşti din ultimul deceniu comunist. În virtutea celor de mai sus, nici dialogul nostru cu „Procurorul“ nu a fost numai despre fotbal, ci, mai mult despre viaţă şi „toţi prietenii ei“.
FERM
„Nu vreau premiu la «Gala Ioan Chirilă»!“
Pe zi ce trece, Cornel Dinu devine un personaj tot mai „cioranian“. „Eu sunt de noapte: scriu noaptea şi citesc tot noaptea. Nu trece o noapte să nu citesc între 20 şi 200 de pagini. Cel mai des recitesc «Învăţăturile lui Solomon»“, spune Dinu. Pentru a rosti un precept care-l impresionează de câte ori îl citeşte, Dinu scoate din sertar un carneţel cu coperţi negre, în care se văd multe rânduri transcrise de mână.
„«Înţelepciunea nu poate fi biruită de răutate şi nici virtuţile ei: înfrânarea, înţelegerea, dreptatea şi vitejia. Să cunoşti înţelepciunea şi învăţătura! Să înţelegi vorbele raţiunii! Să primeşti disciplina înţelepciunii şi a dreptăţii, a corectitudinii şi a egalităţii!» - o viziune la care omenirea n-a ajuns decât prin puţini“, remarcă Dinu. Are un birou mare, cu mobilă masivă. Lipseşte însă calculatorul, un obiect inutil pentru Cornel Dinu. „Scriu de mână. Acest volum doi a fost scris cu ajutorul prietenei fiului meu, Corneluş, căreia îi dădeam foile scrise de mână şi mi le dactilografia la calculator, apoi mi le aducea înapoi imprimate, pentru corectură. Nu pot să mă adaptez la tehnicile moderne, deşi am făcut şi un curs de calculatoare“, spune Dinu, care este convins că „Zâmbind din iarbă“ - volumul doi va fi o carte premiată.
Nu scapă prilejul unei noi „săgeţi“ către regretatul Ioan Chirilă, celebrul scriitor şi ziarist despre care, anul trecut, menţiona că „a plecat după arginţii lui Mircea Lucescu“: „Nu vreau premiul pentru carte la «Gala Premiilor Ioan Chirilă», pentru că premiile nu le dă Ioan Chirilă, ci soţia sa... În schimb, voi primi probabil premiul «Fanatik» pentru Cea mai bună carte a anului pe teme sportive, pe care-l voi accepta cu plăcere“.
„Ionele, orice, numai să nu vină ruşii!“
Volumul doi al romanului „Zâmbind din iarbă“ are pe copertă o poză surprinsă în ultimele zile din decembrie 1989, când Dinu, împreună cu doi ofiţeri de contrainformaţii de la paraşutişti, răsfoiau dosarele celor care se înscriseseră în Frontul Salvării Naţionale. „Numai şansa m-a făcut să regăsesc această poză. Purtam pe mine sacoul făcut cadou de Vova (n.r. - Vladimir Cohn), pe 17 decembrie, la Luca, în Italia“.
E vorba de un sacou purtând eticheta „Cacharel“, „foarte la modă“, cum remarcă Dinu în carte. În zilele Revoluţiei a stat în permanenţă alături de Nina Iliescu, soţia fostului preşedinte, pe care a ascuns-o prin mai multe locuinţe. „Ionele, orice, numai să nu vină ruşii“, îşi aminteşte Cornel Dinu vocea disperată a Ninei Iliescu în momentele în care se lua în calcul chemarea armatelor ruseşti în ţară.
Cornel Dinu în cartea autobiografică „Zâmbind din iarbă“:
„Sergiu Nicolaescu ne anunţa că sunt coloane de blindate care s-ar fi îndreptat spre televiziune. M-am simţit obligat să-l sancţionez: «Maestre, asta aţi făcut în filmul August în Flăcări, pe platou, acum este realitate!».“
„Cu o seară înaintea jocului cu Hamburg, generalul Diaconescu mi-a spus că a doua zi trebuie să mă văd cu arbitrul, care doreşte să viziteze marele club Dinamo, şi să-i spun cam ce jucăm, ca să nu ne dezavantajeze.“
SPOVEDANIA LUI DINU
„Mă bate în fiecare clipă gândul să antrenez“
„Evenimentul zilei“: Mai e vorba de zâmbete în acest „Jucând cu destinul“? Cornel Dinu: Chiar dacă e vorba despre anii cei mai grei ai comunismului, cartea are destule zâmbete, pentru că este despre prietenie. Mi-am dat seama că nu pot trăi fără zâmbete. Deşi eram hăituit de mai-marii acelor vremuri, am avut prieteni deosebiţi, cunoscuţi prin periplul meu prin ţară, în Bucureşti fiindu-mi interzis să lucrez.
V-a bătut vreodată gândul să plecaţi din ţară în anii ’83-’90? Niciodată, pentru că sunt un naţionalist convins! Şi de stânga, şi de dreapta. Dreapta creştină. Nu m-am gândit că plecând de aici voi găsi binele.
Sunt românii de condamnat pentru că n-au făcut altceva decât să suporte regimul comunist fără să-l conteste? La noi există această obişnuinţă a neamului de a suporta. Polonia a avut un destin asemănător cu al nostru, şi ei au fost dezbinaţi de mai multe ori, dar, spre deosebire de noi, rolul bisericii în Polonia a fost determinant. Catolicismul este o religie de implicare, în vreme ce ortodoxismul este una contemplativă.
„Răul se scrie mai repede ca binele“
În primul volum aţi spus lucruri tranşante. Vi s-a reproşat ceva? Nu, dar după acest al doilea volum s-ar putea să fiu atacat. Am povestit episoade în care eram atent cu unii arbitri în competiţia în care ştiam că se practică metoda, că şi adversarii sunt tentaţi de asta. Sugeram arbitrilor să fie atenţi, dar nu să ne câştige ei meciul. Amintesc aici episoadele Hamburg şi Minsk (n.r. - în 1983, când Dinamo a ajuns în semifinalele Cupei Campionilor Europeni).
Veţi mai antrena vreodată? Mă bate gândul ăsta în fiecare clipă. Dar... după drama „omului nou“, trăiesc drama omului instinctual, zgomotos şi agresiv. Nu mă mai potrivesc cu managementul din fotbalul actual. România de azi e plină de îmbogăţiţi zgomotoşi, prin bacşiş, nu prin competenţă.
Va exista un al treilea volum al cărţii autobiografice? Dacă mai am timp, voi termina şi volumul trei! Va cuprinde toată perioada post-comunistă. Motto-ul părţii a treia va fi acesta: niciodată, după revoluţiile care au anulat un rău, nu a fost instaurat binele! Volumul doi l-am scris în câteva luni. Răul se scrie mai repede ca binele. Ca o comparaţie, primul volum l-am scris în doi ani.
Vă place România de azi? Demascările din anii ’50 se numesc acum deconspirări sau lustraţii, iar condamnarea regimului burghezo-moşieresc s-a transformat în procesul comunismului. Avem acest obicei românesc: generaţiile care vin distrug tot din ce a fost generaţia precedentă. Singurul care a construit pe ce a găsit în România a fost Carol I, după Cuza.
„Am îmbătrânit fizic“
Spre ce ne duce criza mondială? Criza mondială este un fenomen poate provocat, pentru că se doreşte trecerea rapidă spre globalizarea socială, adică o preluare a tot ce a fost bun din capitalism, comunism şi socialism.
Cum va fi România peste 10 ani? Va exista.
Cum a fost anul 2008 pentru Cornel Dinu? Un an de reflecţii şi un an în care a trebuit să recunosc că uzura nu iartă pe nimeni. Am senzaţia că am îmbătrânit fizic.
Într-un singur an? Da.
Sunteţi un om credincios? Prin credinţă m-am vindecat mental şi uneori chiar fizic. Dar important e să fii vindecat mental. Merg şi la biserică, dar mai presus de asta este rugăciunea pe care o rostesc în fiecare seară.
Aveţi o rugăciune învăţată sau compuneţi în fiecare seară alta? Şi una, şi alta. De câţiva ani am adăugat în rugăciunile mele şi vorbele lui Nicolae Steinhardt: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.