Volumul "Timp al inimii. Ingeborg Bachmann - Paul Celan. Corespondenţă", o carte-eveniment în cultura română, va apărea la Editura Art în această săptămână.
Deşi destinele de poeţi nu duc lipsă de elemente tragice decât în cazuri rare, Paul Celan (23 noiembrie 1920, Cernăuţi-20 aprilie 1970, Paris) reprezintă un caz aparte.
Părinţii lui, Leo şi Friederike Antschel, au fost deportaţi în lagărul de la Mihailovka, Ucraina: tatăl a murit de tifos, mama i-a fost împuşcată. Deşi a obţinut Premiul Büchner, cel mai prestigios din Germania, a fost acuzat de plagiat de văduva unui poet, Claire Goll. Ea a fost autoarea unor campanii de denigrare a lui Celan în 1953 (când tocmai începuse să publice), în 1960 şi în 1962. La cincizeci de ani, poetul s-a aruncat în Sena.
Cartea care va fi lansată de Editura Art la începutul anului viitor, în traducerea Iuliei Dondorici, conţine şi corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch, precum şi cea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange.
"Cei doi îndrăgostiţi (Ingeborg Bachmann şi Paul Celan - n.r.), care s-au întâlnit în Viena ocupată în mai 1948, aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea - fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filosofie, el - un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuţi, care-şi pierduse ambii părinţi într-un lagăr de concentrare german, el însuşi supravieţuind unui lagăr de muncă românesc", se arată în prefaţa cărţii semnată de Barbara Wiedemann şi de Bertrand Badiou.
Lupta cu cuvântul
Perioada corespondenţei dintre cei doi se întinde din mai-iunie 1948 până la ultima scrisoare din toamna anului 1967.
"Scrisul se afla în centrul vieţii ambilor parteneri de corespondenţă, care, în anii '50, au fost imediat văzuţi drept principalii reprezentaţi al liricii germane postbelice. Însă scrisul, inclusiv cel al scrisorilor, nu e un lucru uşor pentru niciunul dintre ei. Zbaterea în jurul limbii, lupta cu cuvântul ocupă un loc important în cadrul corespondenţei. De multe ori, e vorba de scrisori netrimise: unele dintre acestea eşuează şi vor fi aruncate, însă unele variante au fost păstrate şi stau între scrisori ca martor al îndoielilor", cred Wiedemann şi Badiou.
"Bachmann susţine opera lui Celan în mod fundamental. În schimb, Celan - care nu pare să-şi ia un asemenea angajament nelimitat în privinţa operei ei - crede că poeziile, piesele radiofonice, prozele şi retroversiunile lui Bachmann se bucură de la sine de succes şi de aceea nu au nevoie de o susţinere specială", susţin autorii prefeţei.
FRAGMENTE DIN VOLUM
Heidegger şi antisemitismul
138 Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 10.VIII.1959 "Rămâne Heidegger. Ştii, cu siguranţă, că sunt ultimul care poate face abstracţie de discursul lui ro stit cu ocazia numirii ca rector în Freiburg şi de alte câteva lucruri; dar îmi spun, mai ales acum, după experienţele pe care le-am avut cu antinazişti patentaţi ca Böll sau Andersch, că acela care se poticneşte de greşelile lui, care nu se preface că n-a greşit, care nu-şi ascunde petele pe care le are asupra lui e mai bun decât acela care acum doar profită de pe urma integrităţii lui de atunci (dar a fost într-adevăr - trebuie să mă întreb şi am motive s-o fac - o integritate totală?), astfel încât îşi permite, din când în când, cele mai spectaculoase răutăţi - evident, numai «în particular», nu în public, căci se ştie că dăunează prestigiului. Cu alte cuvinte: îmi spun că Heidegger poate şi-a dat seama de unele lucruri; văd câtă ticăloşenie se ascunde în Andersch sau Böll; în aceeaşi ordine de idei, văd că domnul Schnabel scrie, «pe de o parte», o carte de spre Anne Frank, donând onorariul acestei cărţi, cu o mărinimie evidentă, pentru cine ştie ce reparaţii, în timp ce, «pe de altă parte », acelaşi domn Schnabel îi decernează un premiu domnului Gregor von Rezzori, a cărui carte - şi pe ce fundal! - serveşte atât de frumos, de amuzant şi, nu-i aşa?, atât de glumeţ, întregului antisemitism, fireşte celui «anterior nazismului» (şi care, după ce l-am pus eu la punct - fiindcă veni vorba, de ce trebuie s-o fac eu? -, se arată foarte jignit de «forma» în care am făcut-o.) (...)".