Cerul perfect senin și un soare copt în lumină fructată de septembrie, zări scăldate în pasteluri de toamnă, la Parohia ”Adormirea Maicii Domnului”, Belciugatele.

Un parfum ( nu miros!) de frunze arzânde, venind într-o gospodărie lăturalnică. Copaci aplecându-se sub comoara de galbene gutui, amintind de sfredelitorul colind, încadrează intrarea în Bisericuță, aidoma unor strașnici străjeri. Brazii, tainici prin însăși ținuta lor de bătrâni uitați de Timp, păstrează viu verdele, în tot acest sublim spectacol de culoare, dar și de trăire.

Aici, în curtea Bisericuței cât un căuș de cer azuriu, se aud la Sărbători și duminica , mai ales, chiote de copii, cu toate vârstele în buzunarul inimilor. Sfinți mult iubiți par că îi așteaptă în pridvor: Sfântul Nectarie, Sf. Dimitrie, Sf. Luca al Crimeii, Sf. Efrem cel Nou, Maicuța Domnului în boltă de Altar, iar Sfânta Treime- pretutindeni.

Acum mai bine de un an, pășeam împreună cu copiii mei spre acest lăcaș de cult, istorică biserică, ce ni-i aduce pe Brătieni dimpreună cu anii premergători Unirii Mari mai aproape de cuget. Avea să ne întâmpine aici un preot tânăr-bătrân. Așa l-am simțit, tânăr - în anii purtați prin naștere, bătrân - prin trăire, simțire și ”grăirea”- paradoxal- prin tăcere, dincolo de cuvinte, preot ce-i poartă pe marii noștri, pe Duhovnici ai neamului Arsenie Papacioc, Teofil Părăian într-o smerita chilie a sufletului său.

Părintele Cristian Năstase este paroh al bisericii "Adormirea Maicii Domnului", preot cu trei rădăcini ancorate bine în ogorul existentei: una, în mijlocul familiei minunate, unde este tata a trei prunci. A doua, tot tată, dar de Biserică și de toți credincioșii bisericuței. Și o a treia rădăcină, păstrată în taină, dar care se întrezărește la popas de anotimpuri ale vieții: rădăcină sănătos înfiptă în Athosul sufletului.

La răspântii de anotimpuri, copiilor din această zonă li s-a pregătit un dar ca pentru o aurie toamna de poveste. Împreună cu dna Profesoară Adriana Roșculeț, copiii din comuna Belciugatele, dar și copii veniți din București, au trăit emoția redării pe sticlă, icoană de suflet, a propriului înger păzitor.

Emoția s-a împărțit frățește între: cei mici, doamna profesoară, părintele Cristian și părinții prezenți, întrucât cei 20 de copilași așteptați...au devenit 50, iar bucuria și freamătul dialogului, de nedescris. Sublim s-a desfășurat atelierul, iar la final, piticii și-au purtat semeț spre casele lor icoana-fotografie cu îngerașul păzitor.

Încununarea senină a minunatului moment am dorit să o împlinim prin așezarea la un taifas cu Rost, avându-l drept gazdă pe părintele Cristian Năstase, iar pe doamna Profesoara Adriana Roșculeț, invitat de seamă, cum ar fi formulat bătrânii noștri, odată. O ședere binevenită și mult așteptată.

Irina Stroe: Așadar, părinte Cristian, înainte să pășim în atmosfera atelierului de pictură, vă invit la o incursiune în trecut și în lăuntru: cum ați resimțit venirea d-voastră la această bisericuță superbă, atât de vie resimțită în prezent, când această lucrare ați început-o ca și cântăreț bisericesc,  într-o parohie din București? Din tot ce ne-ați povestit, se pare că locul v-a ales pe d-voastră, ca într-un minunat și tainic cerc, numai de Dumnezeu știut și pregătit treaptă cu treaptă, asemenea unei scări.

Părintele Cristian Năstase: Da, așa este. Locul m-a ales, peste ani și ani. Aceste meleaguri sunt cunoscute mie, am copilărit aici. Alături de bunici, mi-a fost cuibul cel plin de frumos necunoscut și de ludic al copilăriei. Am revenit după 20 de ani, ca preot, însă, și am găsit comuna schimbată, nu mai era bisericuța copilăriei așa cum o lăsasem, așa cum și-o amintea copilul Cristian. În biserică, la început, singurul copil care participa la Sfânta Liturghie era fetița mea mai mare. Iar prima mea întrebare pe care mi-am ridicat-o când stăteam singur între pereții bisericii, cugetând ce să fac mai întâi, a fost cum să Îl aduc pe Hristos în inima oamenilor ce locuiau acum în comună, adulți și copii dimpreună.

Nu mi-am dorit niciodată să am credincioși în biserică veniți ”la ordin”. Mi-am dorit ca ei să simtă adânc în piepturile lor Chemarea. Fără prea multe cuvinte din partea mea, dar cu puternic mesaj din suflet venit. Îmi doream ca oamenii să umple cu prezența și trăirea lor atât spațiul bisericii, dar mai ales să simtă Sfânta Liturghie.

Irina Stroe: Am observat că vă aplecați cu multă înțelegere, dar și cu simț pedagogic, uneori și cu fermitate modelată cu dragoste, spre copiii care umplu astăzi bisericuța duminică de duminică. Aceasta se traduce printr-o păstrare vie în adultul de astăzi a copilului interior: băiețelul din preotul de acum recunoaște, peste ani și ani, propriile trăiri, chemări spre biserică, spre Dumnezeu.

Părintele Cristian Năstase: Mă ajută mult în înțelegerea gândirii, simțirii celor mici acest copil din mine, rămas neatins de ani, de vârstă, un copil pe care parcă îl înțeleg și îl traduc mai fidel, mai corect azi decât la vremea de atunci. Și, prin urmare, este și firesc să îmi doresc ca ei să înțeleagă că biserica nu este un loc destinat în special adulților, părinților și bunicilor, ci este și Acasă și pentru ei. Copilul trebuie să simtă libertate când pășește aici. Nu mă refer la lipsa de disciplină, nu, ci mă refer la sensul autentic al libertății, el trebuie să știe că poate comunica cu Dumnezeu după trăirea lui, pe limbajul lui, dincolo de dogmă, mai presus de cutume, tradiții, dincolo de ”așa trebuie”, ”așa nu e voie” etc.

A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă să fii liber, iar el, cel mic de ani, trebuie să se simtă în biserică altfel decât se simte la școală sau acasă, el trebuie să fie conștient că aici e un Ceva mai presus decât oriunde altundeva.  Aici, copilul vine la întâlnire cu Creatorul lui. Nu este loc de: ”nu o lua pe acolo”, ”nu sta aici, stai dincolo”, ci singura regulă de bun simț care trebuie respectată este păstrarea liniștii.

De asemenea, copilul trebuie să vadă mai întâi la adulții din jurul lui comportamentul religios, dragostea pentru Dumnezeu, dorința de a veni la Biserică nu din obligație sau din obicei, ci cu iubire și cu dor de Cer, de a participa la Sfânta Liturghie cu toată ființa. Am avut bucuria și emoția de a vedea cum, deseori, copiii sunt cei care își aduc părinții și bătrânii în biserică și nu invers, cum ne-am aștepta. Aceasta, pentru că, în ei, în copii, Cerul trăiește plenar, autentic și sincer. Copilul aude cel mai clar Chemarea sacrului. Astfel, biserica devine o Școala altfel nu doar pentru copii, ci mai ales pentru părinți, bunici, pentru adulți în general.

O altă dorință transformată în rugă a fost ca toți copiii să se împărtășească la momentul liturgic în care preotul rostește: ”Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”. Nu dimineața la prima oră, că e mai comod. Pentru că, în acest caz, acel copil nu ar întelege nimic, el vine și pleacă în viteză adus de adulți, și nu se are în vedere motivul esențial al venirii lui aici: întâlnirea și dialogul de suflet cu Domnul, cu Maica, cu Sfinții.

Irina Stroe: Ne apropiem, încet-încet , de evenimentul artistic, dar și spiritual dedicat celor mici. Părinte, este prima activitate de acest fel organizat în cadrul parohiei de când ați venit aici, din 2014?

Părintele Cristian Năstase: Este primul pe această tematică, dar s-au desfășurat multe evenimente aici pe parcursul acestor 8 ani. Aș dori să fac o mărturisire și să accentuez un fapt: prin toate aceste activități pe care le organizăm în biserică, la fel și în cazul interviului prezent, nu am dorit sau urmărit niciodată publicitatea, notorietatea mea sau a Parohiei pe care o păstoresc. Sub nicio formă. Cum nici nu am ca și scop ultim numai dezvoltarea culturală, artistică a copiilor.

Îmi doresc mult să le creionăm de mici un Drum pe parcursul căruia să Îl întâlnească pe Hristos. Să conștientizeze că această purcedere pe Cale le-a fost inițiată în Biserică. Și atunci altfel le va fi toată călătoria prin viață. Da, mă bucur când observăm că, dintre copii sunt unii care își descoperă și talanții primiți de la Cer într-ale artei și că poate vor performa pe viitor. Dar, după cum am precizat anterior, ținta este alta.

Să nu uităm că prima școală a fost ridicată lângă biserică. Biserica a fost dintotdeauna pe pământul românesc un Axis Mundi, mai ales în mediul rural. Acum nu mai este la fel, dar Biserica vine în continuare în întâmpinarea copiilor, până și azi e unită cu școala, chiar dacă sunt voci care și-ar dori să fie altfel. Dumnezeu, însă, are mereu ultimul Cuvânt și nu cred că se va întâmpla acest fapt. Prin aceste activități educaționale, mi-am propus să arătăm copiilor că, prin biserică, prin duhul de aici, Dumnezeu lucrează cu ei, ca și adulți în devenire. Spre marea mea bucurie, emoție, mirare, uitați... astăzi așteptam în jur de 20 de copii și...au venit aproape 60.

Irina Stroe: Se distinge și un curajos spirit de echipă care se înfiripă între copii participanți la astfel de momente.

Părintele Cristian Năstase:  Exact. Se formează un nucleu, iar când merg la școală, au conștiința unei alte familii, se creează o comunitate, o prietenie care Îl are în centru pe Dumnezeu. Iar acum mă voi adresa către noi toți, care suntem mamă și tată, părinți. În fața Lui Dumnezeu, nu vom răspunde doar pentru pierderea de copii prin păcatul avortului, ci și pentru pierderea sufletelor de copii, prin lipsa atenției asupra unei îndrumări sănătoase în viață, pentru ne-așezarea în centrul universului lor pe Dumnezeu. În biserică, copilul primește mai mult decât o educație religioasă, el înțelege ce înseamnă moralitatea, iubirea, iertarea, onoarea, adevărul, învață să fie alături aproapelui, învață SĂ FIE OM în sensul curat și înalt. Pentru că tot se vorbește de boală, spitale, etc...și biserica este un laborator al sufletelor, un UPU, o cameră de gardă unde primim pe toți cei ce iubesc pe Dumnezeu, cu sau fără probleme sufletești. Toți sunt bineprimiți cu bucurie. Pentru copil, biserica este un univers, iar pentru a putea înțelege copilul este nevoie ca tu însuți să parcurgi acest traseu în trecutul tău, să te reîntâlnești, să te re-împrietenești cu copilul de altă dată pentru ca adultul de azi să fie sănătos în cuget și în modul care reflectă realitatea.

Irina Stroe: În Altar, se regăsesc: preotul cu tatăl. Părintele, autoritatea clericală, este și tatăl și soțul. Și amintesc de instituția FAMILEI, familie în care se lovește tacit și crunt, prin toate metodele posibile. Observăm că activitatea artistică în sine, pictura pe sticlă de îngerași, este de fapt o activitate-Sămânță, o prelungire a Slujbei. Aceste semințe merg mai departe, la fel ca și îndrumările pe care un tată le dă în propria familie, doar că aici familia este lărgită, devenind o familie de suflete. Astfel, Duhul lui Hristos este pretutindeni.

Mirați și fâstâciți au fost copii văzându-l pe Părinte nu numai în mijlocul lor, dar și cu pensula în mână, pictând alături de ei. Vă văd și la ateliere, se întâlnesc cu d-voastră și în Biserica, mai apoi și pe terenul de fotbal, unde tot lângă ei ați stat. Cum este (era) părintele Cristian- copilul, prin prisma tuturor acestor manifestări?

Părintele Cristian: Copilul Cristian a fost...un copil ca toți copiii, năzdrăvan, dornic de a cunoaște, de a înțelege, un copil care de mic și-a dorit să fie preot și care tot de mic știa că va deveni preot și nimic altceva. Ce înțelegeam atunci prin a deveni preot?! Știam că va trebui să fac mult bine în jurul meu, să ”faci tuturor toate pentru ca pe toate să le dobândești”. Dacă până în anii 90, preoția însemna doar Slujbă și cam atât, după Revoluție, Părintele Tănase a venit și a resuscitat totul, a devenit pionier în toate aceste activități misionare afiliate bisericii, dar pregătitoare și pentru viața în societate.

Am avut în perioada 2015-2017 și o echipă de fotbal a școlii de care m-am ocupat personal, la nivel de performanță, am participat și la competiții, la una dintre ele arbitrând chiar Alexandru Tudor. Poate că la anul se va relua acest proiect. Faptul că, pe o perioadă de câteva ore, copiii practicau cu drag un sport și lăsau deoparte lumea virtuală (tablete, telefoane , etc) pentru mine era un mare câștig dobândit, pe lângă faptul că sportul înseamnă un plus de sănătate, o minte mai liniștită, mai multă armonie suflet-trup.

Ideea fundamentală este că acești copii au nevoie de modele, de repere în toate domeniile. Astăzi, unde se uită, cei mici văd aproape numai vedete de carton, nu mai sunt acele exemple tăcute, dar pe atât de puternic grăitoare pe care le aveam în trecut, prin bătrânii noștri. Nu mai amintesc de faptul că societatea transmite subliminal ideea că 1 copil e de ajuns, dacă ai copii, ești veșnic obosit... De unde acest neadevăr?

Ai copii, ești un om reînnoit! Fiecare clipă petrecută cu copilul tău înseamnă o pedagogie inversă. Și tu, ca adult, ai de învățat de la copilul tău, nu numai el de la tine, ca mamă sau ca tată. Problema este ce punem în coșul sufletului copilului. Trăim într-o societate consumistă, care nu vede dincolo de acest plan. De aici și deasa formulare, că se ”trece în neființă”. Ce e aceasta? Ființa este veșnică, nu trece nimeni în neființă, ci în veșnicie, în eternitate.

Prin urmare, revin și spun: noi nu urmărim ca prin aceste activități, preotul paroh să iasă în evidență. Nu. Eu vreau ca acești copii, care vor merge la școli, facultăți, la 25 km de aici, în București sau alte orașe ale țării, să nu uite că au început Drumul lor de aici. De la Sfânta Liturghie, iar apoi la aceste frumoase ”îndeletniciri” spirituale și artistice deopotrivă. Preoția, atunci când o trăiești, nu este o afacere, ci o Chemare.

Copii cei mici ne spun nouă, preoților, ”Doamne Doamne”. Aceasta este o cutremurătoare responsabilizare. Copilul mic e foarte sincer. El vede în tine ce caută el de fapt la biserică. Copiii au nevoie să fie Auziți, Ascultați, Văzuți, toate scrise intenționat cu majusculă. Biserica nu este o instituție învechită. Da, se organizată după niște reguli, după dogmă, dar Biserica este vie, trăitoare și vine în întâmpinarea vremurilor actuale, a problemelor de acum. Ea nu grăiește pentru credincioșii de acum o sută de ani, ci pentru cei de astăzi. Iar aceste activități desfășurate pentru copii tocmai acest fapt îl confirmă. Că Dumnezeu nu este nici Timp, nici Trecut, ci eternitate, o veșnicie în care omul este invitat să ființeze laolaltă cu El.

Irina Stroe: În încheiere, Părinte, un cuvânt care să rămână călăuză pentru cititori.

Părintele Cristian Năstase: Atât aș mai adăuga. Amintesc de o sintagmă cu mult adevăr în ea. "Când închizi o școală, va trebui să construiești o închisoare". Eu simt să completez, să mai adaug ceva. Când deschizi o școală, iar ea Îl păstrează și pe Dumnezeu în ea, atunci închisorile vor fi cu atât mai golite de oameni, de suflete și raiul mai bogat.

 Doamne ajută și Bucurie fie!

Irina Stroe: Adriana Roșculeț, vine v-am întâlnit și cunoscut! Sunteți ghidul, mentorul și profesorul acestui superb atelier cu îngerași printre noi și la propriu și la figurat. Îngerași de copii emoționați că urma să așeze un ungher de Cer pe bucățelele lor de sticlă; și îngeri pe sticlă, așteptând răbdători să devină iconițe pentru micii lor pictori. Pentru început, simt să parcurgem o scurtă, dar plină de Rost călătorie în anii din urmă, în copilărie, să înțelegem cum și de ce și, mai ales, de unde, s-au născut: aplecarea către credință, pasiunea pentru pictură, laolaltă cu dragostea, dăruirea pentru copii, în general.

Adriana Roșculeț: Cu multă bucurie am răspuns chemării părintelui Cristian Năstase spre a desfășura acest atelier de pictură pentru copilașii din parohia ”Adormirea Maicii Domnului”, din Belciugatele. Nu am conștientizat decât târziu că rădăcinile pentru tot ceea ce astăzi sunt, creez și devin au fost înfipte a priori încă din primii ani ai copilăriei. O copilărie trăită edenic în satul tradițional românesc, cu suflete frumoase, cu bătrâni puri și înțelepți, cu bunici de poveste care până și cea mai simplă mâncare o transformau într-un festin. Iar acolo, la sat, biserica era un Centru cosmic pentru noi, toți.

Nu exista să nu mergi la biserica, la Slujbe, de Sărbători și duminica. Și nu mergeai pentru imagine sau de nevoie, mergeai pentru că îți era dor de acel loc minunat pentru inima mea de copil. Totul era altfel în spațiul bisericii. Bunicilor mult iubiți le datorez germenele credinței de peste ani, ei au fost primii care au udat acea sămânță, pentru ca ea să devină plăntuța de astăzi. Rugăciunea, postul alături de bunici nu erau o obligație, era o înveselire și o înflorire a inimilor. Iar mâncarea de post...un deliciu pentru noi, copiii. Nu pot vorbi despre bunica mea dragă fără să plâng. De la ea am învățat să țes, să cos, să împletesc, să colecționez tot ce este frumos, să fiu atentă la minunea și taina ce domnește în detaliu. Icoane de bunici am avut și îi am în Ceruri, Pasiunea pentru pictură a venit mai târziu, peste ani.

Irina Stroe: Știu că împărtășiți două activități diferite, din domenii care, aparent , nu au legătura unul cu altul.  Ce am simțit este că există, totuși, un concept care unește cele două căi: Zborul. Zborul, la propriu, și zborul prin tainele culorilor, prin frumosul și enigmele naturii.

Adriana Roșculeț: Este frumos și în același timp, a devenit o provocare pentru mine, să pot merge în același timp pe ambele drumuri. Sunt Însoțitor de zbor, Șef de cabină, cu 15 ani de activitate în această zonă. O parte din mine a fost, însă, mereu atrasă de tot ce înseamnă artistic, de vers, de cuvântul curat, plin de Sens, de culoare și de mirajul transpunerii a tot ceea ce ne înconjoară în vopseluri. Dacă în avion, trebuie să fiu fermă, uneori intransigentă, extrem de atentă la detalii, în pictură mă simt liberă, acolo nu mai trebuie să controlez nimic, ci doar să rămân deschisă spre inspirație.

Astfel s-a născut dorința de a studia, de a participa la fel de fel de cursuri de perfecționare în acest domeniu; deși pictam frumos, nu respectam tehnica și am vrut mai mult de la mine însămi. Am urmat cursuri de pictură la Palatul Copiilor și mi-am dorit să fac și pictura iconografica. Pline de învățătură au fost lecțiile de 1 la 1 cu profesori restauratori. Pentru ca, mai apoi, să pot organiza și evenimente de profil, ateliere destinate copilașilor.

Irina Stroe: Cum simte mama Adriana acest maraton în care vă aflați zilnic?

Adriana Roșculeț: Atât artista, cât și însoțitoarea de zbor, au fost reînnoite prin venirea pe lume a copiilor. După nașterea lor, atât eu , cât și soțul meu, am simțit că începem un nou proces de educație, dar făcând pași, paradoxal, nu spre viitor, ci spre trecut. Cu copiii în jurul nostru, ne-am întors noi înșine la copiii care-am fost. E minunat așa. Pentru că, astfel, nu numai că îi putem ajuta pe ei, crește frumos, dar ne vindecăm și pe noi, ca adulți, de multe traume și eu, personal, reușesc să mă deschid și mai mult spre ceilalți copilași.

Inspirația principală este fiica mea, lucrăm, pictăm împreună, prin ea mi-am făurit aripile acestei pasiuni pentru pictură, pentru poezie. Și pot duce mai departe ceea ce am dobândit din familie, dragostea pentru Frumos. Tatăl meu picta superb și de la el am primit darul. Talant hrănit acum de proprii mei copii.

Chiar mă amuză faptul că, în astfel de ateliere, mă simt față de ceilalți copii nu doar pedagog, profesor, ci și mamă, într-un fel. Maternitatea te transformă și te ajută să conștientizezi că dăruirea este de fapt un izvor fără limită de debit. El curge...pur și simplu. Iar copilașii îți răspund pe măsură, cu toata dragostea lor.

De când sunt mamă, am observat că este din ce în ce mai dificil să mai pictez tablouri destinate celor mari; mă dedic activităților dedicate copiilor, în această perioadă. Pictez pe orice, pe lemn, pe pânză, am o frumoasă colaborare cu un magazin din Sibiu profilat pe minunății meșteșugite de mână. Dar atelierele de pictură în bisserică au un Ceva special, e totul aparte, pentru că și duhul este altul.

Irina Stroe: Povesteam acum ceva timp, Adriana, că împreună cu soțul tău, medic de profesie, ai călătorit mult înainte de a veni copii pe lume. Și, cu toate acestea, inima v-a chemat Acasă, pe pământ românesc. Amândoi aveți profesii care vă pot purta în orice clipă peste frontiere. De ce ați ales AȘA și nu altfel?

De ce ați ales să nu părăsiți România?

Să parcurgem împreună acest traseu inedit, de la călătorie pe atâtea meleaguri străine până la îngerii și sfinții pictați dimpreună cu copiii.

Adriana Roșculeț: 25 de țări am colindat împreună cu sotul meu și nu am fost turiști, în sensul bazic. Noi am vrut altceva. Ne-am dorit să cunoaștem rădăcinile obiceiurile fiecărui popor. Am dorit să trăim ca localnicii, când ajungeam într-o șară nouă. Nu să facem o poză cu Turnul Eiffel și gata, am vizitat Franța. Cât de minunată poate fi o petrecere câmpenească în Italia, cu ”n” feluri de fasole gătită în mijlocul unei atmosfere de dans și muzică tradițională. Cele mai frumoase au fost nuanțele, nu locațiile în sine.

Dar țara noastră e cea mai frumoasă, aici avem câte puțin din fiecare. Mulți cunoscuți au plecat în străinătate, noi nu putem nu ne lasă inima să plecăm, mai ales că acum avem și copilașii.

 După ce am născut copii, am început să vedem viața și mai altfel, în alte culori. Și clar, inima ne chema în țara noastră, oricât de frumos era pe unde mergeam. Așa s-a născut timid la început, iar mai apoi vulcanic, dorința de a face și altceva. Așa au apărut atelierele de pictură organizate în biserică.

Pictura religioasă e altceva. Aici îți dai adevăratul test al trăirii, simțirii, evocării. Iar copilașii trebuie îndrumați spre a conștientiza că ei își transpun sufletul acolo, că se vor ruga la acea icoană după ce o vor termina.

Irina Stroe: Deși ai organizat activități de acest fel și în orașe, zona rurală are o semnificație aparte pentru voi. Atelierele organizate pentru copilașii de aici, la fel.

Adriana Roșculeț: Nouă ne place să ne ”rătăcim”, spre a re-găsi locul iar spre acel Ceva. Ce poate fi mai inedit decât să ne regăsim pe noi înșine astfel. Zona urbană este plină de oportunități, dar e clișeică, îți oferă mirajul accesului la multe, când de fapt...totul se rezumă la foarte puțin, dacă e să avem în vedere aspectele fundamentale ale ființei, ale existenței.

Am organizat ateliere și în București, am multi prieteni profesori cu care am desfășurat evenimente minunate în cadrul programului ”Școala Altfel”. Bucuria copiilor a fost de nedescris, pentru că au câștigat și premii. O clasă chiar a primit premiul de 7000 euro cu un Proiect conceput pentru un Târg național, iar cu banii primiți și-au aranjat clasa, care acum arată minunat. Într-un alt an, alți copii au câștigat Premiul pentru estetică, pentru cel mai frumos Pom de Crăciun.

Când ne-am mutat la țară, chiar în apropierea acestei bisericuțe, am simțit că aici e cu totul altă dimensiune, un miracol pentru copii, iar eu și sotul meu simțeam cum parcurgem din nou drumul spre anii copilăriei, spre amintirile cu bunici, natură, puritate, într-un cuvânt: esență, matrice. Copiii aici lasă tableta, iau un băț, pun o pălărie în vârf și plimbă bățul acela eroic toată ziua, trăind povestea anilor aceștia minunați.

Acest fapt îl descopăr și la copii participanți la atelierul de pictură, cum a fost și astăzi. Ei vin cu emoție, cu nerăbdare. Am, însă, în vedere ca, pe lângă dăruire, căldura ne care au nevoie, să păstrez și un oarecare ton de fermitate, pentru a fi posibil și procesul educativ.

Sunt copii energici și fără puțină ghidare, picăm într-un inerent haos; și pentru ei, dar și pentru noi, adulții.

Îi priveam astăzi pe micii mei discipoli și zâmbeam în sine. Unii aveau emoții că nu pictează suficient de bine, că nu le iese din prima încercare îngerașul așa cum și-l doreau. Au nevoie de încurajare, pentru că nu există eșec în nimic. Cine nu poate picta pe sticlă, cu siguranță va picta mult mai frumos pe lemn. Totul stă în perseverență și în dorința de a nu renunța, de a cere mereu mai mult și mai mult de la tine însuți. O astfel de atitudine îi ajută pe copii nu numai în aceste mici activități artistice și religioase, ci, așa cum spunea și Părintele Cristian, îi pregătește și pentru viață. Nu vor ieși toți copii participanți la aceste ateliere pictori renumiți, dar vor avea un început frumos în a se descoperi pe ei înșiși.

Mi se umple inima când le citesc bucuria în priviri și încerc să îi încurajez să crească natural, organizat. În 2 ore, cât durează un atelier, nu poți preda îndemânare, dar poți pune primele cărămizi la ”fundație”.

Iar apoi, la atelierele următoare, se vor vedea rezultatele. La final de atelier, am decis să îi și premiem pe copiii cu cele mai frumoase lucrări. Toți copiii au sărbătorit la finalul atelierului cu pizza, dulciuri delicioase, suc. Dar e nevoie și de o selecție în privința efortului depus, nu cred în evoluție prin egalitarist. Premiile oferite fără muncă susținută sunt nocive viitorului adult, pentru că nu va ști să se autoevalueze pe sine în alte conjuncturi ale vieții.

Până la o nouă etapă de dialog, vreau să conchid cu un cred al inimii mele: ar trebuie să ne dedicăm și să ne înclinăm mai mult spre copii, spre minunea ce sunt. Bătrânii trăiesc în trecut, adulții de vârstă medie, în viitor, dar el, copilul, trăiește plenat și sublim Prezentul.

Multe avem de învățat de la copii, doar să avem răbdare să le permite, să FIE. Să fie ei: firești, puri, liberi, așa cum sunt ei. Ei cunosc cel mai sincer limbaj: cel al bucuriei. Și tot ei ne învață să trăim și să prețuim Prezentul, la valoarea lui.

Aceasta este lecția cea mai frumoasă dobândită până la acești ani: zborul, copiii și pictura au, cumva, tainic, aceleași rădăcini.

Să ne revedem cu bucurie la următorul atelier!