Verificarea modului în care demnitarii şi funcţionarii publici şi-au clădit averile s-a făcut de mântuială, indiferent de forma îmbrăcată de legi de-a lungul timpului.

Odiseea legii averilor a început în urmă cu 76 de ani. Născută în monarhia lui Carol al II-lea, reinventată şi abuzivă în comunism, adaptată şi „aerisită“ în capitalism, ceea ce azi se numeşte „Legea ANI“ are totuşi o caracteristică atemporală: ineficienţa şi o doză semnificativă de arbitrar.

EVZ şi grupul de investigaţii „Miliţia spirituală“ prezintă istoria zbuciumată a legilor privind controlul averilor, de la Carol al II-lea şi „Epoca de Aur“ până în prezent.

Recent, Agenţia Naţională de Integritate (ANI) - noul organism însărcinat cu verificarea modului în care funcţionarii publici şi demnitarii şi-au dobândit averile - a dat publicităţii primul său bilanţ: doar 90 de angajaţi ai statului sunt cercetaţi pentru modul în care s-au îmbogăţit. Între ei, 17 parlamentari, 14 primari şi viceprimari, trei magistraţi. Comisia Europeană s-a arătat totuşi optimistă cu privire la viitorul ANI.

Până aici, drumul a fost greu. Anterior apariţiei ANI, în 2004, Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a monitorizat aplicarea Legii 115/1996 privind declararea averilor. În analiză, eficienţa actului normativ a fost minimă: 87 la sută din dosare au fost clasate. Până în 2008, arată statisticile, nu există demnitari îmbogăţiţi ilegal.   „Nu e promptitudine“

Istoria Legii averilor arată că disfuncţionalităţile grave nu au ocolit nici cel mai represiv regim: cel comunist. În 1978, Biroul Permanent al CPEx a solicitat un raport detaliat privind eficienţa Legii 18/1968 a ilicitului, pentru primul deceniu de funcţionare. Rezulta că aşa-zisele reuşite ale „organelor“ s-au concertizat în urmărirea penală a sub 15 la sută dintre persoanele suspectate de îmbogăţire illicită.

Raportul din ’78 continua într-o notă pesimistă: activitatea organelor de stat bifa „numeroase neajunsuri“, iar conducerile organizaţiilor socialiste, ale Miliţiei şi ale Procuraturii nu manifestau suficient aplomb. Situaţia era evaluată astfel: „Faţă de anul 1972, când numărul cazurilor a fost de 6.686, acestea au scăzut la 2.038 în 1976 şi la mai puţin de 1.700 în 1977.“ Printre cele mai „curate“ judeţe se numărau Covasna, Harghita, Cluj, Buzău, Neamţ şi Dolj.

Comuniştii erau îngrijoraţi şi de faptul că muncitorii se îndeletniceau cu furtul din avutul obştesc, iar legea devenea timidă în faţa cadrelor cu funcţii de conducere: „Numărul sesizărilor privind asemenea persoane (n.r. - cadre de conducere) a fost, în perioada 1972- 1978, de numai 275, din totalul de 20.216“, conchidea raportul. „Statul e de vină“

„Pârâcioşii“ formau altă categorie luată în colimator. Arhivele comuniste arată că oamenii muncii îşi reclamau într-o veselie şi neîntemeiat vecinii şi colegii pe care îi considerau mai bogaţi decât le-ar fi permis legea. Conform documentului citat, din 28.215 sesizări analizate între 1968 şi 1978, doar 4.435 au fost confirmate ca întemeiate, „mulţi cetăţeni fiind purtaţi inutil pe drumuri“. Iar criticile vizau şi Tribunalul Suprem, care, în speţe similare de ilicit, pe unii îi condamna, iar pe alţii îi achita.

Documentul, datat 17 aprilie 1978, se încheia trist, cu o concluzie surprinzătoare:. „Neajunsurile existente în aplicarea Legii 18/1968 s-au datorat în bună măsură insuficientei preocupări din partea conducerii Ministerelor de Interne, Justiţie, Finanţe, Procuraturii Generale şi Tribunalului Suprem“. DE LA CAROL AL II-LEA LA BĂSESCU

Istoria unor legi ineficiente Primul act normativ prin care angajaţii statului erau obligaţi să dea declaraţii de avere a apărut în urmă cu 76 de ani. Pe 18 octombrie 1932, Carol al II-lea promulga Legea pentru Controlul Averilor. Angajaţii din structurile publice erau obligaţi astfel să justifice provenienţa bunurilor personale. La baza verificărilor puteau sta şi sesizări. Şi întotdeauna apărea un vinovat: fie parvenitul pe căi ilegale (care era silit să achite un impozit de 90 la sută din valoarea bunurilor nejustificate şi apoi destituit), fie cel care lansase acuzaţii false (care era deferit justiţiei şi plătea despăgubiri civile). Pe denunţătorul „de rea-credinţă“ îl aştepta chiar închisoarea. „Revoluţia“ din ’68

În 1955, tovarăşul Petru Groza a abolit legea cu sigiliu regal. Iar după 13 ani, în 1968, preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, stabilea „noua ordine“, semnând certificatul de naştere al celebrei Legi 18/1968 a ilicitului. Plasate în fiecare judeţ, Comisiile de Cercetare anchetau din oficiu şi puteau sechestra bunurile. Miza, în limbaj de lemn: „apărarea societăţii de elemente înapoiate“. Bunurile nejustificate treceau la stat, averea ilicită se impozita cu 80 la sută, iar ghinionistul era retrogradat profesional pe viaţă.

Din 1979, Comisiile de Cercetare s-au „întărit“, cooptând câte trei muncitori care se alăturau formaţiei iniţiale, compusă din cinci membri recrutaţi din Procuratură şi Miliţie. În baza unui bizar algoritm al egalităţii, clasa conducătoare era totuşi „mai egală“ decât cea muncitoare: „Pentru demnitari, Comisia nu poate proceda la verificarea sesizării sau a cererii decât cu încuviinţarea, după caz, a Consiliului de Stat sau a Consiliului de Miniştri“, stipula Legea 18/1968.

Revoluţia din ’89 a adus o nouă schimbare în traseul reglementărilor care astăzi au luat nume de fată, „ANI“. Hotărârea de Guvern 473/1993 este primul document postcomunist care impune o formă de declarare a averilor: doar pentru şefii din administraţia publică, iar informaţiile nu erau publice. Apoi, cu o lună înaintea alegerilor, guvernul Văcăroiu promulga Legea 115/1996, care-i băga în horă şi pe parlamentari şi magistraţi. Declaraţiile rămâneau confidenţiale.

O schismă s-a produs în 2003, când averile demnitarilor şi funcţionarilor din administraţie deveneau publice, iar declaraţia de interese obligatorie.

Normele europene au făcut, însă, ca pe 2 martie 2006 Ministerul Justiţiei, condus de Monica Macovei, să înainteze şi un proiect de lege menit să reglementeze verificarea declaraţiilor de avere, conflictele de interese şi pedepsele aferente, înlocuind vechile Comisii de Cercetare cu Departamentul Naţional de Integritate.

„SECRETUL LUI BACHUS“   Film antologic inspirat de ilicit Opt kilograme de aur în bijuterii, peste un milion de lei şi teancuri de valută, atât a strâns nea Bumbescu, zis şi Bachus, personaj central din filmul regizat de Geo Saizescu în 1984 şi inspirat de un caz real. Pentru un timp, Bachus, responsabilul unei unităţi de desfacerea vinului, şi acoliţii săi înşală vigilenţa organelor de control, dar secretul se destramă din cauza unui ziarist de la cotidianul de responsabilitate cetăţenească „Atitudinea“. În final, vinovatul este arestat, iar averea sa confiscată.   COMENTARII

Probleme eterne

VLADIMIR TISMĂNEANU. Liderii PCR direcţionau discreţionar accesul la anumite privilegii, spune „părintele“ Raportului de condamnare a comunismului. „Periodic, aceeaşi conducere de partid, care făcea «cadou» aceste privilegii, organiza epurări menite să convingă membrii de partid şi populaţia că regimul era, în fond, unul egalitar“, explică Tismăneanu. RADU NICOLAE. Revenind în 2008, ANI nu are pârghiile pentru a controla eficient averile şi se va lovi întotdeauna de probleme constituţionale, este de părere Radu Nicolae, de la Centrul de Resurse Juridice (CRJ). „Acum, ANI a început investigaţiile, dar se va lovi de teama judecătorilor de a confisca averi“, punctează Nicolae. Reticenţa magistraţilor ar avea la bază un articol din Constituţie potrivit căruia „averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă“. POVESTEA FAMILIEI COVIC

„Căutau ţapi ispăşitori“

Piatra-Neamţ. Aprilie. 1978. La uşa casei lui Eugen Covic, şeful Inspectoratului Silvic Neamţ, bat doi musafiri neanunţaţi. Salută sec şi se prezintă ca membri ai unei comisii de cercetare pe baza Legii 18/1968 a ilicitului. Se dictase de sus, de la Partid, un control în fiecare judeţ. Potrivit planului, primii vizaţi erau cei cu funcţii de conducere în instituţii. Judeţul Neamţ era cap de listă, iar şeful Covic s-a nimerit printre primele victime.

Vizitatorii aruncă o privire fugară în curte, spre Dacia 1300, apoi intră în casă. Nu aşteaptă invitaţie, nici nu întâmpină refuz, deşi nu au mandat de percheziţie. Soţii Covic îi privesc miraţi, dar le răspund la fiecare întrebare. Intruşii mor de curiozitate să afle cum şi-au dobândit soţii bunurile şi la ce preţ. Unul dintre ei notează sârguincios răspunsurile într-un caiet cartonat de matematică.

Pagină după pagină, acesta înşiră toată averea, de la maşină la măsuţa de lemn din sufragerie şi tacâmurile din bucătărie. O Dacie şi excursii în străinătate

Ulterior, inventarul trecut în caietul de matematică a fost inclus într-un raport transmis Biroului Permanent al CPEx. Averea lui Covic - o casă, o maşină şi nişte bani la CEC - li se păruse suspectă nomenclaturiştilor de la centru.

„Covic Eugen şi-a construit o vilă cu garaj şi alte dependinţe evaluate la 264.000 lei, pentru care a achitat până în prezent 232 lei. Posedă autoturism Dacia 1300. (...) s-au găsit la domiciliul acestuia carnete, obligaţiuni CEC şi numerar în sumă de 274.000 lei, precum şi bunuri de valoare deosebită de circa 200.000 lei. În perioada 1964-1977 a făcut 10 excursii în străinătate (…), numai excursia în Republica Populară Chineză l-a costat 40.000 lei“, se arăta în raport.

La scurt timp după, Eugen Covic a fost chemat şi la sediul comisiei judeţene, pentru noi interogatorii, apoi demis din funcţie şi exclus din partid. Piatra-Neamţ. Iulie. 2008. „A fost bairam mare atunci. Acum, politicienii au palate şi nu se atinge nimeni de ei, şi pe noi ne-au cercetat pentru o amărâtă de coşmelie. Evaluarea bunurilor a fost tendenţioasă“, povesteşte, 30 de ani mai târziu, văduva lui Eugen Covic, Victoria.

„Ne-au reproşat că avem bani la CEC şi că soţul meu a avut multe plecări în străinătate, dar tot ei îl trimiteau, în interes de partid. Căutau nişte ţapi ispăşitori“, continuă femeia.