Scriitorul şi-a povestit la "Cafeneaua critică" întreaga viaţă, de la anii idilici ai copilăriei, curmată brusc de deportarea în Transnistria, până la exilul american.

"Nu cred că aş fi fost un scriitor mai bun, dar, fără îndoială, sunt mai important decât dacă aş fi rămas aici." Este aprecierea pe care Norman Manea însuşi a făcut-o asupra destinului său, parafrazându-l pe Eugene Ionesco, în cadrul unei întâlniri cu cititorii săi, la "Cafeneaua critică", găzduită de Club Control.

În ultima zi a vizitei sale în România, scriitorul evreu de origine română, stabilit de peste 20 de ani în Statele Unite, a răspuns provocării lui Ion Bogdan-Lefter, amfitrionul "Cafenelei critice", de a vorbi despre sine. Rezultatul a fost o variantă revizuită, orală, a "Întoarcerii huliganului", considerată de majoritatea criticilor cea mai bună carte a sa.

Într-un exerciţiu de imaginaţie, Norman Manea a arătat şi ce ar fi fost astăzi dacă nu ar fi ales, în 1986, calea exilului. "Cum m-aş fi descurcat dacă aş fi rămas în România? Maximumul la care puteam râvni era să fiu redactor la revista «22», dacă m-ar fi acceptat", a spus Norman Manea.

"Exilul a fost o traumă privilegiată"

Atmosfera irespirabilă din România anilor '80 l-a făcut să cedeze, după patruzeci de ani de "fericire obligatorie" trăiţi sub comunism, în care s-a îndârjit să nu emigreze, în pofida dorinţei părinţilor şi graţie ataşa mentului, nedezminţit nici astăzi, faţă de limba română.

Astfel, la 50 de ani a luat-o de la capăt, plecând iniţial în Germania, unde a avut şansa de a i se traduce o carte în 1987, cu recomandarea celebrului scriitor Heinrich Boll. A fost, practic, paşaportul pentru in trarea în literatura occidentală.

Primind o bursă Fullbright la Universitatea Catolică din Washington, Norman Manea s-a stabilit, la scurt timp, în Statele Unite, unde astăzi este profesor de literatură europeană la Bard College, în New York. Experienţa exilului de la 50 de ani o asimilează parţial cu cea a deportării, de la 5 ani, împreună cu întreaga familie, în lagărul de concentrare din Transnistria.

"Exilul a fost însă o traumă pri vilegiată, întrucât în timp am înţeles şi adaosul pozitiv, prin urgenţa reconsiderării propriilor gândiri. America m-a obligat să mă revizuiesc", a arătat Norman Manea.

Creştina Maria, îngerul păzitor

Ca şi în scrierile autobiografice, cele mai luminoase figuri evocate marţi seara de Norman Manea au fost cele ale librarului evreu Avram Braunstein, din Burdujenii Sucevei, bunicul său matern, şi creştina Maria, doica şi îngerul său păzitor. Primul avea să-şi găsească sfârşitul, alături de mulţi alţi membri ai familiei, în timpul Holocaustului, într-o pădure din Transnistria.

Cea de-a doua - după ce în 1941 a încercat cu disperare să urce în trenul cu deportaţi pentru a însoţi familia Manea şi şi-a riscat apoi viaţa mergând cu haine şi hrană în lagăr -, a ajuns "prima-doamnă" a Sucevei, fiind soţia primului şef din Suceava al partidului nou instalat la putere, tovarăşul Varasciuc.

Comunismul a părut iniţial o şansă de a renaşte şi pentru copilandrul, pionierul Norman Manea. Iluzia s-a spulberat însă repede, chiar dacă, formal, scriitorul a încercat mereu să se adapteze rigorilor societăţii în care trăia. Astfel, a absolvit Facultatea de Construcţii la Bucureşti şi, mai bine de un deceniu, a profesat ca inginer, muncind, de pildă, la construirea blocurilor de locuinţe din centrul oraşului Ploieşti.

Până când s-a întâlnit cu literatura. În 1966, a debutat în "Povestea vorbii" lui Miron Radu Paraschivescu, iar până la plecarea din ţară a publicat zece cărţi. Premiul Uniunii Scriitorilor, primit în 1984, i-a fost anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. În exil, gestul a fost compensat de premii precum MacArthur (1993), Nonino (2002), Médicis Étranger (2006). În 2010 a primit din partea guvernului francez distincţia "Commandeur dans l'Ordre des Arts et des Lettres".

"Nu sunt boem, dar mi-am dorit tot timpul să fiu.", NORMAN MANEA, scriitor

REMEMBER

Şi-a văzut dosarul la CNSAS

Norman Manea nu a fost un disident în sensul propriu al cuvântului, dar a refuzat compromisul. Din acest motiv, dar şi din cauza statutului de scriitor, a fost urmărit de Securitate, cel puţin până la evadarea din lagărul comunist, în 1986.

Asta o dovedeşte dosarul de urmărire informativă, aflat în arhiva CNSAS, pe care scriitorul şi l-a citit săptămâna trecută şi a cărui copie urmează să o primească. Ca şi în cazul altor scriitori care au emigrat înainte de 1989, de pildă scriitorii de limbă germană din Banat, despre urmărirea de către serviciul de informaţii externe nicio dovadă nu a fost desecretizată încă.

Aşa cum povesteşte în "Întoarcerea huliganului", în ţară, securiştii l-au urmărit prin intermediul unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, cu numele de cod "Alin", care însă i-a mărturisit racolarea şi fi e care informare pe care o făcea. "Cât a durat schizofrenia? Un an, doi? Alin dovedise că şi în statul poliţist comunist prietenia dintre suspecţi poate fi durabilă. Mă informase până în ultima clipă asupra serviciilor pe care le furniza Instituţiei Supreme".

După plecarea din ţară a prietenului-informator, succesorul nu a mai putut fi identificat de scriitor. "Criteriile de recrutare se îmbunătăţiseră, se pare. Scrutam proximităţile, înlocuitorii, mărcile înmulţite, peste tot, chipuri anonime, comportări fireşti, duplicitatea se generalizase, devenise un bun colectiv", descrie Norman Manea angoasa de a fi urmărit de Securitate în "Întoarcerea huliganului".

• EDITORIALUL EVZ: Norman Manea sau antidotul antisemitismului