Moto: „Umilit e doar viermele. Ființa e smerită!” ( Constantin Noica )

În una din aceste nopți de toamnă ale lunii octombrie, mă aflam în camera mea de student și căutam ceva cu privirea, săpând insiduos cărările adânci ale sufletului tânăr și încercând să fac ordine în acel sumum de idei care nu îmi dădeau pace.

Astfel, cu un ochi spre teancurile de cărți din bibliotecă și cu unul ațintit undeva dincolo de coperțile atrăgătoare, vedeam chipul lui Constantin Noica, marele stâlp al culturii române.

Deosebit de optimist și de înțelept, cu o veșnică modestie în suflet, Noica transpărea prin volumele de filosofie și de istorie a filosofiei, drept un semnal tăcut și surd, de luare aminte.

Atunci, cu vădită încordare, mi-am amintit una din afirmațiile sale geniale: „Când scrii o carte trebuie să ai o idee, însă când scrii un articol trebuie să ai mai multe idei”.

Un astru cultural al perioadei interbelice

Așadar, voi începe prin a vă mărturisi un adevăr simplu: multe s-au citit, s-au spus și s-au scris despre cel care a dat identitate filosofiei românești. Constantin Noica. Un astru cultural al perioadei interbelice. „Un bărbat de geniu”, cum îl numea Mircea Eliade.

De aceea, invit cititorul să străbată împreună cu mine granițele nematerialnice ale efemerității temporale și ale datelor biografice, să depășim prepoziția „în”, pentru a ajunge „întru” acea devenire a ființei, de care vorbea atât de frumos Noica în repetate rânduri. Vom cuprinde filosoful, dar ne vom depărta totodată de el, pentru a opri călătoria într-un contur spațial mai puțin accesibil, în miezul ființial al inimii lui Constantin Noica.

Într-o pagină de ziar din 1986, dedicată apariției unui volum faimos al scriitorului, respectiv „Scrisori despre logica lui Hermes”, am găsit acest paragraf edificator pentru crezul lui Noica: „Fiecare cultură, fiecare temă culturală din lăuntrul unei culturi, fiecare destin (dintre cele care sunt la un moment dat în sânul unei societăți) își au cercul lor. Fiecare viață este, pe fața ei esențială, într-un fel, o întoarcere, așa cum prea înțelept ne-o «adeverește» varianta românească a basmului «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte». Omul trebuie să știe că trecerea lui prin viață, ca ins, și prin istorie, ca mică ori ca mare colectivitate, este o mișcare în cerc, o permanentă «întoarcere»”.

Poet și dascăl înnăscut

Acest principiu izvorâtor de sensibile răspunsuri existențiale, ne duce cu gândul direct la ceea ce a afirmat odată un mare sfânt al Ardealului, părintele Arsenie Boca:

„Fericit cine se-ntoarce și ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea”.

De ce? Pentru că drumul nostru este din exteriorul zbuciumat spre inimă, din non-sensul vieții palpabile în Sensul unic al rădăcinii ființei. Mai exact, omul este chemat să se întoarcă întru Dumnezeu, de acolo de unde a pornit de fapt.

Noica și-a dedicat propria existență unui drum aprig și complex al vieții spiritului cultural, având convingerea că misiunea lui pe pământ se află în strânsă legătură cu „devenirea” României. Intelectual și filosof, Noica a fost totodată poet și dascăl înnăscut. Capacitatea sa de a pătrunde cele mai adânci forme și sensuri ale cuvintelor Limbii Române, îl încadrează fără îndoială în lumea liricului. Filosoful ne-a oferit șansa de a înțelege că fiecare cuvânt al „rostirii românești” nu este pură întâmplare, ci mărturie a unei viziuni proprii și originale asupra lumii înconjurătoare. Demnă de luat în considerare este și capacitatea sa arzătoare de a se dărui, de a-și împărtăși experiența și ideile. Mereu a îndemnat oamenii spre unitate, cultură și cunoaștere. Astfel, în 1967, îi scrie fiului său: „Sunt atâtea de făcut în lumea aceasta! Dăruiește-te, Rafail, dăruiește-te!”.

„Monahul laic”

Discipolii săi, cu care a început spre ultimii ani ai vieții, „școala de la Păltiniș”, obișnuiau să îl numească „monahul laic”. Își redusese existența la minim, trăind într-o deplină modestie și bucurându-se de aspectele simple, nematerialnice ale vieții umane. Iubea singurătatea și pot spune că cea mai frumoasă perioadă a vieții lui a fost Păltinișul, departe de zgomotul și agitația societății.

Era persoana care își concentra mereu atenția asupra binelui, distilând negativul în potențiale de viitoare bunătate. Dorea să-și vadă ucenicii împreună, în dorința de a trece de la sinele individual la cel lărgit. Profesor exigent, le oferea teme de lectură complexe, atât filosofie, cât și cărți teologice, precum Biblia sau Filocalia.

Ar fi o minciună să nu scriu că Noica se gândea uneori la Judecata de Apoi, chiar dacă avea o raportare strict moral-intelectuală. Credea că Dumnezeu îl va întreba nu câte cărți a scris în decursul vieții sale pe pământ, ci ce anume a scris în ele.

Moartea este o entitate care dă valoare vieții

Acest aspect l-a perceput și marele filosof, fără a cultiva un sentiment de teamă. Din contră, se minuna adesea cum de oamenii nu au reușit să înțeleagă un fapt care s-a întâmplat de atâtea ori timp de 2000 de ani.

Însă cel mai mult, Constantin Noica s-a distins prin caracterul său național, apărând țara până și în scrisorile pe care i le trimitea prietenului său, Emil Cioran, în străinătate. Credea cu o desăvârșită convingere că poporul român nu se poate integra în universalitate decât prin specificitate. În această ordine de idei, filosoful lasă o mărturie valoroasă peste generații: „Iar ceea ce cu siguranță nu este dat altor comunități de astăzi, este deschiderea posibilă între cele două lumi.

Vestul cu Extremul Vest și Orientul Apropiat cu Extremul Orient, două lumi a căror întâlnire stă să se producă. Nicăieri situația «închiderii ce se poate deschide» nu apare cu atâta relief istoric: două lumi masive închid, în întâlnirea lor, o comunitate, care, în loc să fie strivită de ele, ca la o răscruce, poate să se deschidă către ele și, mai ales, să le deschidă una pe alta”.

 

„Pe omul acesta ascet și sihastru nimeni nu l-a văzut posomorât”

Însă dragostea lui pentru România nu avea doar o marcă generală, ci concentra în sine și o amprentă a particularităților. Un exemplu demn de luat în considerare este relația sa cu Nicolae Steinhardt.

„Noica ne aduce aminte de Serafim din Sarov și de dragostea acestuia pentru oameni. Pe cei care veneau să-l vadă, Serafim din Sarov îi numea «bucuria mea». Pe omul acesta ascet și sihastru nimeni nu l-a văzut vreodată posomorât”, spunea părintele Steinhardt, fără a omite faptul că marele filosof a fost persoana care i-a marcat radical existența, prin descoperirea mănăstirii Rohia, viitoarea sa iubire. ( „Ți-am găsit o mănăstire!”).

Simțea șoarecele cu el chiar și la spital

Iar acum, revenind cu câțiva pași spre călătoria ireversibilă a vieții, înțelegem că drumul său sistematic are odată și odată un sfârșit. La Noica, finalul a venit în 1987, la Sibiu, după o existență deplin activă, de repetate căutări ale acelui Ceva care aduce sufletului împlinire totală. „Tot aștept să mă viziteze Ideea, și văzând că am trecut de 70 de ani și tot nu o am (...)”.

Însă într-o dimineață, filosoful este trezit de sunetele unui șoarece și se împiedică de covor, fracturându-și șoldul. Odată ajuns la spital, Gabriel Liiceanu își aduce aminte o anecdotă povestită de Noica însuși, despre un personaj care aude noaptea un ronțăit de șoarece și realizează că de fapt îl rodea conștiința.

Noica era cuprins de tulburare, îi era teamă să abandoneze slujirea de o viață pentru propriul său sistem de gândire. Însă simțea șoarecele cu el chiar și la spital. Apoi sfârșitul său a venit, lăsându-l să-i scape un singur cuvânt: „necondiționare”.

 

„Bucură-te și fă ce vrei!”

Părintele Arsenie Boca insista adesea pe faptul că există o puternică legătură în familie, în urma căreia antecedentele părinților au o mare capacitate de transmitere generațiilor următoare. Calitățile sufletești, puterea de dăruire și voința sunt trăsături ale marelui filosof român care nu au rămas îngropate în negura vremii, ci s-au transmis mai departe, potențându-le valoarea.

Căutările asidue și năzuința spre desăvârșirea ființei reprezintă capitole neterminate, pe care Dumnezeu le-a dat să fie încheiate de fiul Rafail Noica. De multe ori mi-am zis mie însămi: Din domnul Constantin Noica nu se putea naște decât un monah. Deși contextul a fost așa încât tatăl a stat timp îndelungat despărțit de fiul, relația lor s-a dezvoltat de la inimă la inimă, iubind în tăcere. O punte peste timpuri, la răscruce de gând, le-a fost biruință. Noica, deși a avut numeroși discipoli, se înțelegea mai bine tot cu fiul său, fiindcă se născuse între ei o comunicare dincolo de cunoașterea filozofică, o comunicare prin iubire.

„Bucură-te și fă ce vrei!”, a fost ultimul îndemn către părintele Rafail. Căci adevărata Bucurie este cea care îmbracă divinul, pe Dumnezeu. Pentru că „puține gânduri sunt mai regretabile decât acela cum că «totul e trecător». Firește că e trecător; dar întrebarea este cum trece: CU o împlinire sau FĂRĂ?”