Telenovela cumpărării „Cumințeniei Pământului” este ... o bagatelă, pe lângă istoria „Păsării în spațiu”. Ea era o frumoasă împătimită a artei, îi plăcea să colecționeze, să dețină. El era Constantin Brâncuși, marele sculptor, de care Peggy se va ruga multă vreme să-i vândă o lucrare de care se îndrăgostise
În 1939 Peggy Guggenheim (astăzi, mai multe muzee poartă numele Guggenheim) se afla la Paris. Venise aici, din America, pentru că se plictisea și voia să cunoască marii artiști europeni la ei acasă. Era dependentă de artă. Își urmărea „prada” până reușea să intre în posesia ei. Cu orice preț.
„De ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-al lui Brâncuşi, dar nu mi-o permisesem. Acum părea să fi sosit momentul pentru această mare achiziţie. Am petrecut luni de zile apropiindu- mă tot mai mult de Brâncuşi, înainte ca această vânzare să se producă efectiv”, scrie Peggy în „Confesiunile unei dependente de artă”, apărută la Editura Trei.
„N-am aflat niciodată de ce era atât de tulburat, dar am presupus că era din cauză că se despărțea de pasărea lui preferată”.
„Era foarte dificil să discuţi despre preţ cu Brâncuşi, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aştepţi să-ţi ceară o sumă monstruoasă. Eram conştientă de asta şi speram ca marea noastră prietenie să uşureze lucrurile. Dar, în ciuda tuturor acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi a cerut 4. 000 de dolari pentru «Pasărea în spaţiu».” După ce sculptorul a refuzat-o, Peggy a început să caute soluții: să îl seducă (ceea ce i-a reușit) și să obțină un preț pe care îl dorea ea (ceea ce nu i-a reușit); să se mărite cu el... „Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reuşit niciodată să obţin ceva de la el. Laurence Vail mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuşi, ca să moştenesc toate sculpturile sale. Am investigat această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei şi nu dorea să mă lase moştenitoare”. Supărată pe artist, Peggy renunță la idee, pentru câteva luni. Între timp cumpără o altă „Pasăre” de-a lui Brâncuși, mai veche. Dar ea avea un vis și nimic nu-i putea sta în cale. S-a întors la Paris după câteva luni, când germanii erau aproape de oraș. A renegociat cu Brâncuși: „Am revenit la atelierul lui şi am reluat de la capăt discuţia despre vânzare. De data aceasta, am stabilit preţul în franci şi am economisit o mie de dolari, pentru că am cumpărat din New York. Brâncuşi s-a simţit păcălit, dar a acceptat banii”.
Lacrimile lui Brâncuși
„Brâncuşi îşi şlefuia toate statuile de mână. Cred că de asta erau atât de frumoase. Această „Pasăre în spaţiu“ avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, germanii erau lângă Paris, iar eu m-am dus şi am aduso cu mica mea maşină, ca s-o împachetez şi s-o expediez la timp. Pe faţa lui Brâncuşi curgeau lacrimile”.
Țăranul zeu și atelierul său
Peggy lasă o mărturie inedită despre felul în care lucra sculptorul. „Atelierul lui Brâncuşi se găsea într-o fundătură. Era un atelier imens, plin cu sculpturile lui enorme, şi arăta ca un cimitir, numai că sculpturile erau mult prea mari ca să stea pe morminte. Lângă această încăpere mare era una mică, cea în care lucra efectiv. Pereţii erau acoperiţi cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. În mijloc se afla un cuptor în care îşi încălzea instrumentele şi topea bronzul. În acest cuptor gătea şi mese delicioase, arzându-le intenţionat doar ca să se prefacă apoi că fusese o greşeală. Mânca la o tejghea şi servea băuturi minunate, preparate cu grijă. Între această încăpere mică şi cea mare, care în timpul iernii din pricină că era teribil de friguroasă devenea de nefolosit, exista o mică firidă în care Brâncuşi punea muzică orientală la un gramofon făcut chiar de el. La etaj se găsea dormitorul lui, ceva foarte modest. Întreaga locuinţă, inclusiv dormitorul, era acoperită de pulbere albă de la sculpturi. Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat.”