Clandestini la frontiera fatală | FOTO

Adam Popescu in Social la 9 martie 2009, 0:00

Ajungem, în sfârşit, la Tabatinga, aşezare înfrăţită cu Leticia din Columbia şi Santa Rosa din Peru întru îndeletnicirea de a filtra traficul de frontieră dintre cele trei ţări.

Experienţele mele legate de vămi şi trecerea frontierei se ruşinează toate deodată, negăsind niciun loc comun în care să se dea mari cu utilitatea lor. Atmosfera e de port aglomerat şi atemporal, tălăzuit în mişcări de du-te-vino de nişte reguli necunoscute, pe care, neidentificându-le, le asociezi cu haosul, rămânând frustrat, totuşi, că termenul descrie doar aparenţa. Cargo purtat pe umeri de hamali mici şi nu atât de vănjoşi cum ai crede că cer greutăţile pe care le poartă în spinare, motociclete în mers şi parcate, lăzi imense aşteptându-şi rândul să fie urcate pe un vapor, oameni care se duc şi care vin, cu determinarea celui care are un scop şi o direcţie imediate, care ţie îţi scapă.

Culori şi praf, fără ca praful să poată, aparent, întuneca nuanţele intensificate de soarele furtunii care stă să izbucnească. Noi, fără de treabă, încremenim o clipă în savurosul contact cu pământul, de care fără să ştim ne-a fost dor. Abia apoi creierele îşi găsesc de lucru, şi primul gând e să aflăm cum se face sa treci vama, de care nu vedeam nici urmă. Aflăm că pe aici călătorul se duce la politia de frontieră, şi nu invers. Practic, nu există niciun filtru vizibil al mulţimii pestriţe de călători şi bagaje.

Solii, vama şi ardelenii

Pentru că cetăţenii români nu au nevoie de viză, e necesară doar o ştampilă cu data în paşaport, şi “tarjeta andina”, o jumătate de A5 pe care o completezi cu date personale si motivul vizitei când tranzitezi tări sudamericane, şi pe care faci bine dacă nu o pierzi până la ieşirea dintr-o ţară, când faci bine dacă nu o pierzi pe cea completată în ţara în care tocmai ai intrat, şi tot aşa. Fără tarjeta andina, devine problematică trecerea graniţei, deşi datele sunt în calculator. În Ecuador, la plecare, aveam să aflu că şi cu tarjeta cu tot poţi avea surprize.

Pornim în căutarea oficiului de emigrări, ghidaţi de un peruan cu ditamai desaga în spinare, care se mişcă neobişnuit de repede, zîmbind cu toată faţa: cu ochii, cu obrajii şi cu gura împodobită toată cu dinţi îmbrăcaţi în metal auriu. În trei minute toate formele de ieşire din Brazilia sunt gata, şi muşchii se relaxează complet, odată cu ploaia torenţială care rupe norii de un plumburiu colorat.

Într-o pauză a diluviului, o mică ambarcaţiune motorizată ne duce pentru doi reais dincolo, peste gârlă, la Santa Rosa.

Într-un stil care devine deja rutină, iar nu mai avem bani, şi, coincidenţă, barul-cantină-oficiu de schimb valutar (de fapt o construcţie plutitoare cu loc de câteva mese şi o plită) de pe malul râului nu are soles peruani. Ţuţurică dă o fugă până alături în Columbia, de unde se întoarce cu sute de mii de pesos, echivalentul a vreo 150 de lei, banii pentru drumul de 4 zile până la Iquitos. Zona de frontieră se întinde pe vapor sub aspectul că reais, pesos columbieni şi soli sunt acceptaţi la plată, la paritate 1 la 1, ceea ce dacă ai reais e cam dezavantajos, iar dacă ai pesos columbieni trebuie să fii bun la matematică.

Intrarea în Perú mă linişteşte instantaneu, după cele 7 zile de chef şi program de discotecă 12/24 impuse de viaţa pe vaporul brazilian care ne adusese de la Manaus. Schimbarea nu e doar la nivelul percepţiilor subtile. Aud în sfârşit spaniolă, o limbă pe care o înţeleg şi o pot vorbi cât de cât. Între pământ şi cer predomină culoare frunzei de palmier uscat, aurie, cu care sunt acoperite toate construcţiile, fără excepţie. Lumina ploii le îndulceşte cu un arămiu cald. În iarba de un verde crud se odihneşte rumegând ditamai taurul negru, neafectat se pare de călătoria traumatizantă de pe vaporul din care tocmai fusese decărcat. Fără să am o explicaţie nici până în ziua de azi, mă simt brusc ca în Apuseni, unde copilăream verile la bunici şi continui să merg an de an. În Sata Rosa e mai linişte la propriu, dar nu atâta cât să justifice raţional liniştea care mă cuprinde launtric. Mă simt de parcă am ajuns acasă.

Divertisment ilegal cu şpagă, clandestini în Perú

Şi mă şi comport ca acasă. Din nou, nu fac cum se face corect, pentru că aud ulterior că tripla graniţă este considerată una din cele mai periculoase din lume, din caza incidentelor uneori mortale cu substrat de trafic de droguri şi alte cargouri de ai căror proprietari e bine să te fereşti. Totuşi persist în greşeală şi mă simt atât de bine, şi în aşteptarea serii şi a celuilalt vapor bem bere atât de relaxat împreună cu un peruan, un columbian şi un brazilian, încât de atâta laissez faire uit să-mi pun ştampila de intrare în Perú. Lucru pentru care, după 4 zile de ilegalitate involuntară, plătesc o şpagă de 60 de dolari (m-a durut) la Iquitos, ca să evadez alternativei de a mă reîntoarce la punctul de frontieră de la Santa Rosa, peste gârlă de Tabatinga (~7 zile dus-întors).

Asta explică, cred, faptul că prin celebra triplă graniţă intri ca prin brânză, fără să te întrebe cineva măcar ce ai în rucsac. În Iquitos, poliţia îţi spune să stai liniştit, că îţi iei tu ştampila aici în oraş la oficiul de imigrări. Oficiul de imigrări te trimite înapoi la graniţă, atrăgându-ţi atenţia că eşti un pic cam ilegal în ţară, dar tu afli relativ uşor că vine Crăciunul şi te salvează sfânta şpagă. Oficialităţile peruane au pare-se mania hârtiilor şi birocraţiei excesive, însă doar aparent pentru că, ce bine, lucrurile se pot rezolva de la om la om, rapid şi relativ mulţumitor pentru parţile implicate, mai mult pentru ei decât pentru noi, dar există avantajul incontestabil al alternativei. Tot acest pingpong e cu siguranţă schema unei partide de “o mână spală pe alta” în care jucăm un rol cât se poate de secundar. Justificarea poliţiştilor din Iquitos: “noi suntem poliţia, nu ştim”.

VEZI GALERIE:

Citiţi şi:

Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro, povestea fascinantă a Lianei Oprea.