Îl citesc cu interes pe dl. Andrei Pleșu. Întotdeauna surprinde și aproape întotdeauna este convingător, în orice context s-ar afla. Fără a fi diplomat de carieră, a devenit cea mai interesantă figură a diplomației românești de după '89. Fără a fi teolog de formație, îmbracă lectura biblică într-o manieră personală, reușind să trezească interes chiar și-n bleasla teologilor, acolo unde articolele din revistele de teologie provoacă indigestie. Profan fiind, își permite să concureze discursul retrograd al clerului, abordând temele clasice prin intrumentele lui Borges, încă neconvenționale pentru scribii bisericești contemporani.
Ca blogger, dl. Pleșu convinge iarăși. Datorită unei intuiții personale și, probabil, a stării generale de spirit, apelează la un truc jurnalistic: pândește un eveniment, o declarație considerată unanim nepotrivită, și o comentează, lansând o justificată acuză la o practică asemănătoare în spațiul spiritualității autohtone. Teologia ”penală”, articolul la care fac referire, incriminează recenta acuzație a Patriarhului Serbiei la adresa comunităților LGBT, care, în viziunea ierarhului, sunt direct vinovate de inundațiile din Balcani.
Ceva i-a scăpat, însă, dlui Pleșu. Serbia, țara vecină, e o altă lume. Nu știu câte alte nații trăiesc la aceeași intensitate conștiința de popor-victimă. Fierberea interioară a unui neam o simți din formele în care se exteriorizează. Ne putem gratula cu patriotisme ieftine, dar să nu uităm că Emir Kusturica nu s-a născut în Voluntari!
La fel stau lucrurile pe tărâm bisericesc. Istoria postbelică a României nu a cunoscut un ierarh de talia lui Nicolae Velimirovici, personalitate marcantă a lumii ortodoxe, oponent fățiș atât al nazismului, cât și al comunismului ateu, care s-a abătut ulterior peste neamul lui. Nici modelul patriarhului Pavle nu s-a regăsit deloc pe la noi. Pentru fiecare epocă a tragismului său, poporul sârb a identificat un om care să ducă pe umeri drama norodului. Când sârbii de rând erau victimele terorii naziste, mitropolitul Nicolae, la fel și patriarhul de-atunci al Serbiei, Gavriil, erau arestați. Dacă la ieșirea din comunism Biserica Ortodoxă Română ar fi avut șansa unor ierarhi de statura duhovnicească a sârbului Pavle, sunt convins că ușile catedralei din Timișoara nu s-ar fi închis în fața tinerilor revoluționari din decembrie ᾽89. Un astfel de părinte al poporului nu ar fi putut îndura adăpostul chiliei sale, când copiii neamului erau bătuți în stradă de minerii tocmiți de-un președinte idolatru. Într-un târziu, s-ar fi găsit suficientă smerenie pentru asumarea unui trecut, în care ierarhia s-a dovedit nedemnă de preoții și credincioșii supuși terorii unui regim opresiv, unii dintre ei aruncați în lagăre și-n închisori.
Nu există o tipologie a liderului religios. El nu trebuie să fie neapărat un ascet. Condiția esențială este asumarea rolului central în destinul poporului. De la acest nivel, își permite chiar ca discursul său să nu se conformeze întotdeauna înțelegerii comune a textului sacru. Bunăoară, nu pentru statura sa canonică a rămas Macarie al treilea figura proeminentă a istoriei cipriote. Cui i-ar fi fost de folos o cumințenie mănăstirească în cazul lui Shenuda al treilea? Sau să privim în afara lumii creștine. Un Gandhi, fidel literalmente Upanișadelor, ar fi rămas un steril cunoscător al textelor vedice.
Urmând același raționament, un Justinian Marina, gata oricând să întoarcă obrazul la fiecare palmă a regimului, nu s-ar fi putut opune dărâmării bisericilor în timpul patriarhatului său.
Revenind la inundațiile din Balcani, Serbia e o lume asupra căreia planează conștiința crucificării pentru păcatele întregii lumi. Nimic bun nu vine din afară. Sârbul statornic plătește păcatele europeanului necredincios. În fond, ceea ce condamnă el, nici noi nu agreem. De dragul corectitudinii politice, spunem că nu ne deranjează homosexualitatea în sine, ci agresivitatea cu care își promovează mesajul. În realitate, însă, nu agreem în niciun fel modul în care ei înțeleg să viețuiască. Creștin fiind, l-aș hrăni oricând pe un homosexual flămând și m-aș îndurera să-l văd umilit sau suferind. N-aș fi de-acord să fie închis pentru pornirea lui păcătoasă și nici nu l-aș supune judecății publice. Sunt îndatorat să-l iubesc ca pe oricare semen al meu, chiar să mă rog pentru el cu stăruință. Însă știu că o minimă decență îl obligă la discreție. Sârbii cred lucrul acesta cu mai multă înverșunare.
Tind să cred, ca și dl. Andrei Pleșu, că Dumnezeu n-a pedepsit poporul sârb pentru păcatele comunității LGBT. Nu vreau să resping, însă, nici ipoteza Patriarhului Irineu. Într-un spațiu în care elementul etnic penetrează cu încăpățânare creștinismul, dublat de evidența conștiinței eshatologice, Păstorului îi este îngăduit să dinamizeze, în cuvântul său, valorile tradiției. Îndreptățită sau mai puțin, temerea sa poate fi eficient încadrată într-un discurs cu rădăcini biblice, de tip Ilie Tesviteanul sau Ioan Botezătorul.
Recomandările noastre
