A treia duminică a Postului Paștilor și întreaga săptămână care urmează sunt dedicate Sfintei Cruci. La Utrenie, Crucea este scoasă din altar în procesiune și așezată în mijlocul bisericii spre închinare, unde va sta toată săptămâna.
La Liturghie, imnul „Trisaghion” (al Sfintei Treimi) „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Făr-de-Moarte miluiește-ne pe noi!” este înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim...”
Semnul Crucii îi semnalează creștinului că a ajuns la jumătatea ostenelii urcușului spre Înviere, așa cum un marcaj turistic îi arată drumețului că nu a rătăcit. În același timp, este un moment de popas și de meditație înainte de reluarea ascensiunii. Pentru că întregul post al Paștilor se desfășoară sub semnul Crucii, cu dubla sa semnificație: suferință și mântuire.
Prin cădere, Adam s-a depărtat de Dumnezeu, trăgând literalmente în jos, odată cu el, întreaga Creație, care s-a „degradat” împreună cu Primul Om. De atunci, noi toți, urmașii lui Adam, purtăm această tară, am rămas bolnavi, „handicapați”.
Hristos S-a întrupat, „a plecat Cerurile”, „s-a micșorat” pentru a-l scoate pe Om din degradare. Pentru a-l vindeca. El ne-a arătat Calea, ne-a demonstrat cum se poate obține Mântuirea, care nu este altceva decât redobândirea stării de grație inițiale. Revenirea alături de Dumnezeu.
Iar Calea trece prin Cruce. Obligatoriu. Nu poate fi ocolită. Dacă ar fi existat o alternativă mai „soft” la Patimi, Iisus nu ar fi suferit de pomană: Dumnezeu nu face gesturi gratuite, cu atât mai puțin teatrale; nu este cabotin! Așadar, cine vrea să se mântuiască trebuie să sufere, la fel ca un bolnav care trebuie să suporte un tratament dureros dacă dorește să se vindece. Sigur, el se poate mulțumi cu paliative, pentru a evita operația. Dar nu se va însănătoși. „Puțina suferință a Crucii (în viața aceasta – n.m.) ne scapă de multa suferință veșnică”, spunea Părintele Petroniu Tănase.
De aceea, creștinismul este atât de cutremurător și abisal: și alte religii promit viața veșnică, paradisul, liniștea cosmică etc. Dar nici una nu îți cere ca pentru asta să suferi în timpul vieții pământești. Și încă să o faci din dragoste pentru un Dumnezeu de care uneori – biată slăbiciune omenească – te îndoiești. Să-L iubești necondiționat, cu dragostea cu care, întins pe Cruce, Iisus a îmbrățișat lumea.