America va vota săptămâna viitoare iar rezultatul începe să se contureze.

După cele două mandate Bush nefaste, preşedinţia era sortită să revină democraţilor. Nu s-au detaşat de la început în sondaje, pentru că alegerea lui Barack Obama în defavoarea lui Hilary Clinton a durat şi a durut mult.

De partea republicană, McCain a fost încoronat mai repede, nu pe un val de entuziasm în partid, ci prin eliminarea treptată a unor rivalilor şterşi. Nu era însă agreat de dreapta creştină.

Spre a reduce acest handicap, McCain şi-a ales drept coechipieră  o obscura guvernatoare a unui stat mic. A renunţat astfel la tradiţia de a recurge la un vice care să aducă voturile unui stat important. Sarah Palin a electrizat campania. A cucerit dreapta chiar şi cu provincialismul ei evident, dar a antagonizat alţi votanţi.

Chiar şi aşa, cât timp lupta era dominată de teme de politică externă, McCain şi Obama erau la egalitate. Cei îngrijoraţi că McCain va fi Bush nr.2 aveau să observe că poziţiile lor sunt mai nuanţate decât reieşeau din caricaturile cu McCain „uliul” şi Obama „porumbelul”.

Ambii vor să amelioreze imaginea Americii. Amândoi vor să menţină supremaţia americană în lume: McCain, cu o mână de fier, Obama, mai cu mănuşi. John McCain a reacţionat într-adevăr mai dur la atacul Rusiei asupra Georgiei, Barack Obama adoptând în schimb o poziţiei moderată, similară cu aceea a administraţiei Bush. Altfel, amândoi vor relaţii mai strânse cu aliaţii europeni şi amândoi sprijină Israelul.

Şi în privinţa relaţiilor încordate cu Teheranul se constată o convergenţă de vederi. Candidatul Democrat s-a declarat dispus să se aşeze la masa de negocieri cu iranienii; mai recent, precizează însă că orice înţelegere va trebui să excludă posibilitatea îmbogăţirii uraniului pe teritoriul iranian. Candidatul Republican a depăşit faza în care făcea glume despre posibilitatea bombardării instalaţiilor nucleare iraniene şi înclină acum să ia în considerare ideea de a permite  Iranului să îmbogăţească uraniu în scopuri strict civile.

Mai diferenţiate sunt poziţiile referitoare la Afganistan şi problema regrupării talibanilor şi a unor elemente al-Qaeda în nordul Pakistanului. Obama s-a hazardat să sprijine ideea unei intervenţii pe teritoriul pakistanez, adică tocmai ceea ce a autorizatat preşedintele Bush; McCain s-a arătat mai prudent în declaraţii. De fapt, diferenţele sunt mai degrabă legate de temperamentele celor doi candidaţi. McCain, omul cu experienţă, pare să se bizuie adesea pe instinct. Obama, novicele, pare înclinat să se consulte înainte de a se pronunţa.    

Sondajele au început să încline spre Obama odată cu declanşarea crizei financiare; într-un domeniu în care nici unul dintre candidaţi nu excela, a părut să reacţioneze mai calm. Altfel, soluţiile lui Obama sunt cele ale stângii: majorarea impozitelor şi a cheltuielilor publice şi protecţionism economic. Poate mai tentante în vreme de criză.

McCain rămâne la cele tradiţionale ale dreptei: reducerea impozitelor şi a cheltuielilor publice. Dar până la urmă, avansul lui Obama în sondaje nu se datorează programului său  politic. Campania lui este mai profesionistă la nivel de finanţare şi organizare. Fireşte, o campanie electorală de succes (chiar şi una lungă) nu garantează că respectivul candidat va fi un bun preşedinte al Americii. Ea demonstrează totuşi o capacitate de a inspira soluţii consensuale. Iar consensul se coagulează de regulă la centrul spectrului politic. Aici a riscat prea mult McCain cu Sarah Palin.

Cam 75 de milioane de americani nu au votat în alegerile primare. Simpatiile lor nu sunt cunoscute. Unii vor ezita încă să aleagă un candidat de culoare. McCain mai are o şansă, dar nu aş paria pe alegerea lui.