Până în urmă cu 30 de ani, îi găseai aproape la fiecare colț de stradă. Lumea îi știa pe nume, că nu în fiecare zi îți cumpărai pantofi noi. Azi, trebuie să faci investigații serioase să dai de unul care să mai și știe cum să-ți pună niște flecuri sau să-ți repare o gheată veche. Cizmarul, un meseriaș în extincție
Florin Oancea are 43 de ani și, de aproape trei decenii, de la 14 ani, s-a dedicat unei meserii pe cât de banale, pe atât de importante pentru omenire. E cizmar. Chiar, cum e corect, cizmar sau pantofar? Florin, ghemuit pe scăunelul lui meschin de mic, din prăvălioarea lui, de trei metri pe trei, de pe celebra stradă Lizeanu, din Capitală, râde: „Eu sunt «confecționer de încălțăminte». Așa scrie în diploma mea de absolvire a școlii profesionale pe care am făcut-o la Liceul «Petru Rareș», și din fabrica «Dâmbovița», de la Timpuri Noi. Am terminat-o în 1991”.
Cizmar cu bacalaureat
Zice că a vrut să se facă ospătar-bucătar, dar n-a luat examenul, că erau prea mulți pe loc: „Atunci, am optat pentru încălțăminte. Am vrut să am banii mei de mic. Părinții mei nu erau oameni bogați. Mama era merceolog și tata lăcătuș. N-am dus-o greu, da’ nici ușor. Așa erau vremurile”, oftează cizmarul în timp ce mai bate un cui într-o talpă de gheată veche. Iar oftează: „Am terminat liceul la seral. Am și bacalaureatul... Normal că-mi pare rău că n-am și studii superioare”.
„Shoes designer”
Și, de la cine a învățat meseria, că asta mai mult se „fură” decât se învață? Zămbește, nostalgic: „Am avut mai mulți meșteri, dar cel care mi-a rămas în cap, că i-am fost ucenic destoinic, a fost domnu’ Enache. Era mare meșter! A fost «șeful Creației»... El făcea toate modelele care se făceau pe atunci. În termenii de azi i-ar zice «shoes designer», o dă pe englezește cizmarul.
„Falț”, „vaghere”, „giubăre”, „tunit” și „duroflex”
Unele dintre sculele sale de lucru au denumiri destul de chiznovatice. Una dintre ele se numește „falț” și e un fel de patent cu care trage la calapod. Mai are în arsenal, evident, un ciocan, o foarfecă, un cuțit atât de bine ascuțit că poți să te și bărbierești cu el, căruia îi zice, fonetic, „vaghere”, mai e și „giubăre” – o unealtă ca un „fier de călcat” care arată ca o șurubelniță și cu care se calcă pe margine flecurile – „talpa de talpă”, și pingelele din „tunit” sau „duroflex”. Omul vorbește într-o altă limbă despre sculele sale de zici că-i chirurg. Explică, doct: „Toate termenele vin din limba germană. Ei sunt tăticii încălțămintei! Bine, mai sunt și italienii, da’ tot de la nemți au învățat și ei”.
„Acum 30 de ani era o forță!”
Își face de lucru cu un pantof de damă. Cine știe ce picior frumos a stat în el... Înainte, pe vremea lui Ceaușescu și el cizmar la bază, și imediat după Revoluție, erau cizmării aproape la fiecare colț de stradă, acum, dai cu tunul să găsești vreunul. Recunoaște că meseria sa e aproape în extincție: „Ce fac eu... Am mai rămas foarte puțini în București. Cred că am rămas în jur de o duzină... Mulți au murit și la fel de mulți s-au lăsat de meserie. Acum 30 de ani eram o forță!”.
Are și explicații logice: „Se aduce marfă de «afară». Noi nu putem să producem, în țară, pantofi așa de ieftini”. Are dreptate. În bazarele de pe lângă piețele mari o pereche de încălțări poate costa cât o reparație la el în atelier.
„Pantofi din piele de damă”
Dar pantofi, ghete, sandale sau cizme la comandă mai face. Mai sunt oameni care vor așa ceva, încălțăminte personalizată? Dă din umeri, dezolat: „Dacă vine cineva la mine să-i fac, la comandă, pantofi cu «talpă de talpă», costă de la 500 de lei în sus. În magazine îi găsești tot cu banii ăștia. Nu mai fac că nu se merită!”. Explică, pasionat și pasional: „Trebuie, mai întâi, să iei măsura picioarelor respective, să «încarci» calapodul conform măsurătorii luate, să stabilești modelul după cum are piciorul clientul și, apoi, ca să faci treaba ca la carte, trebuie făcut un tipar special. Asta implică costuri suplimentare. Nu mai vorbesc despre alte cerințe ale clientului cu ar fi: tipul de piele, culoarea și căptușeala, care poate fi tot din piele sau sintetică. Totul se reflectă în preț și nu se merită”. Povestește că ultima oară a făcut o pereche de pantofi „la comandă” acum mai bine de trei ani. Și doar „pantofi din piele de damă”, cum e vorba unui banc celebru: „da nici cu ăștia de femeie nu e OK, că-și cumpără din mall-uri. Am ajuns doar să repar, că-i mai simplu. N-am cum să concurez cu firmele mari, deși fac o treabă la fel de bună ca a lor!”. Se oftică, un pic.
Face pantofi pentru toată familia
Spune că pentru el, nevastă-sa și cei trei copii ai săi el confecționează încălțămintea familei. Îl umflă râsul: „Ar fi și culmea! Că doar nu o să dau io bani pe pantofi!”. Apoi, o lasă mai moale: „Da’ la copii e mai greu, că sunt influențați de modă și snobismele vremurilor”. Știe el ce știe că are doi băieți gemeni, de 12 ani și o fată de zece ani.
„Papagalul” de o sută de ani
În atelierul burdușit cu grămezi de încălțăminte mai veche sau mai nouă are două mașini de cusut. Una se numește, în termeni populari, „Papagal”, e nemțească și folosită doar la reparații, care are peste 100 de ani și o alta, mai modernă, „Zoje”, pentru fermoare, genți și curele. Florin intră în detalii: „E multifuncțională. Da’ cel mai important e să știi cum să lcrezi cu ele. Că, altfel, le ții de muzeu”.
Doi clienți în două ore
În timp ce pălăvrăgește, coase, bate cuie, „trage la mână”, lipește cu prenadez, periază și, mă rog, tot felul de chirurgie de cizmărie. Cât am sta de vorbă, vreo două ceasuri, doar doi oameni i-au călcat pragul prăvăliei. O femeie care voia să-i pună trei perechi de flecuri la niște pantofi vechi și un maistru militar în rezervă, guraliv nevoie mare, care i-a trântit pe tejghea o pereche de ghete vechi, cu tălpile rupte. Flecurile îi bagă în buzunar 25 de lei.
Unde sunt placheurile de altă dată
Dar pentru placheruri, care să protejeze vârful și tocul pantofilor bărbătești, mai are clienți? Zâmbește, trist: „Mai sunt, da’ rari. De obicei vor pe spate și sunt oameni în vârstă, de modă veche. Tineretul poartă «adidași», nu pantofi”. Și iar o dă pe chestii tehnice: „Placheurile se pun pe «talpă de talpă», din piele de vită, care se numește «crupon»”.
VIP-uri de cizmărie
A avut și are clienți celebrii care i-au călcat pragul cizmăriei. Răposatului premier Radu Vasile i-a făcut pantofi la comandă, iar lui Cornel Dinu și lui Gelu Voican-Voiculescu le repară și acum ciobotele.
Când am plecat robotea de zor la un pantofior de domnișoară. Îl ținea în mână, delicat, ca pe un bebeluș.