„Falț”, „vaghere”, „giubăre”, „tunit” și „duroflex”
Unele dintre sculele sale de lucru au denumiri destul de chiznovatice. Una dintre ele se numește „falț” și e un fel de patent cu care trage la calapod. Mai are în arsenal, evident, un ciocan, o foarfecă, un cuțit atât de bine ascuțit că poți să te și bărbierești cu el, căruia îi zice, fonetic, „vaghere”, mai e și „giubăre” – o unealtă ca un „fier de călcat” care arată ca o șurubelniță și cu care se calcă pe margine flecurile – „talpa de talpă”, și pingelele din „tunit” sau „duroflex”. Omul vorbește într-o altă limbă despre sculele sale de zici că-i chirurg. Explică, doct: „Toate termenele vin din limba germană. Ei sunt tăticii încălțămintei! Bine, mai sunt și italienii, da’ tot de la nemți au învățat și ei”.
„Acum 30 de ani era o forță!”
Își face de lucru cu un pantof de damă. Cine știe ce picior frumos a stat în el... Înainte, pe vremea lui Ceaușescu și el cizmar la bază, și imediat după Revoluție, erau cizmării aproape la fiecare colț de stradă, acum, dai cu tunul să găsești vreunul. Recunoaște că meseria sa e aproape în extincție: „Ce fac eu... Am mai rămas foarte puțini în București. Cred că am rămas în jur de o duzină... Mulți au murit și la fel de mulți s-au lăsat de meserie. Acum 30 de ani eram o forță!”.
Are și explicații logice: „Se aduce marfă de «afară». Noi nu putem să producem, în țară, pantofi așa de ieftini”. Are dreptate. În bazarele de pe lângă piețele mari o pereche de încălțări poate costa cât o reparație la el în atelier.
Recomandările noastre
