Când sufletul este în iubirea lui Dumnezeu cât de bune, de plăcute și vesele sunt toate. Dar chiar și în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări și cu cât e mai mare iubirea cu atât sunt mai mari întristările.” Aceste vorbe înțelepte ale Sf. Siluan Athonitul surprind menirea femeii și mai cu seamă a Mamei, ființa plămădită de Dumnezeu cu atât de multă grijă și delicatețe, căreia i-a picurat în inimă dragostea desăvârșită.
Mama-începutul tuturor începuturilor, izvorul nesecat al iubirii, este ființa menită să protejeze viața pe pământ, chiar cu prețul propriei existențe. În acest cuvânt, „mama”, se surprinde Femeia în deplinătatea sa și ceva mai mult decât ea: un loc de întâlnire al lui Dumnezeu și al bărbatului, al iubirii și al izvorului vieții.
I.P.S Ioan Suciu nota în creația sa intitulată „Mama”: ,,Niciodată femeia nu-i atât de aproape de Dumnezeu ca atunci când este mamă, niciodată nu-i un rug de iubire ,un rug al tuturor iubirilor mari și sacre ca atunci când e mamă ,viața însăși nu se înnoiește decât atunci când femeia devine mamă . Toate caracterele substanțiale ale femeii se împlinesc prin urmare în mamă .Și tot prin mamă Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare dintre noi cu cele mai alese și mai rodnice virtuți, pe care suntem datori să le cultivăm și mai apoi să ne bucurăm și să dăruim și celor din jur din roadele faptelor noastre.
În inima Mamei vom afla mereu pacea după care tânjim
Sufletele noastre tânjesc mereu după Hristos, după dragostea Sa cerească. Călătoria fiecăruia în lume este scurtă și de multe ori presărată de neliniști si tulburări, dar Atotputernicul Dumnezeu, gândindu-se la firea slabă a omului, i-a oferit acestuia limanul odihnei, unde să își poată liniști sufletul împovărat: inima Mamei. În inima Mamei vom afla mereu pacea după care tânjim și de care avem atât de mulă nevoie în lumea zbuciumată care ne înconjoară.
La împlinirea vremii, când Pruncul Hristos a venit în Lume, s-a smerit într-atât încât a ales să se nască în ieslea sărăcăcioasă a Betleemului din Preacurata Sa Maică Maria, care, șezând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu. Chipul Maicii Domnului oglindește chipul desăvârșit al mamei. Prin viața ei sfântă și neîntinată, Maica Domnului s-a făcut pe sine model de urmat.
Nici cel mai iscusit și fermecător condei nu va putea reda vreodată viața aceleia la care îngerii, cu toată curația lor, privesc cu bucurie și pe care Biserica o numește „biserica sfințită” și „rai cuvântător” în cântările sale. Cu toate acestea, viața Sfintei Fecioare este simplă, plină de firesc. De multe ori, lucrurile cele mai simple nu se pot tâlcui. Sfântul Andrei Criteanu numește nașterea Fecioarei Maria ca fiind momentul care a adus cea mai multă bucurie lumii. Tresăltau în mormintele lor proorocii, care au așteptat-o, răsuna harfa vestitului David, sălta întreaga fire că s-a născut cea care în numele firii va învinge firea și se va face vas ales al Stăpânului veacurilor.
Scara de la Pământ la Cer
După tradiție, aceasta a fost închinată de părinții ei la Templu, unde vreme de 12 ani, Maria a înflorit duhovnicește ca un crin. Se hrănea de îngeri, vorbea cu aceștia, iar mintea ei prinsese aripile rugăciunii. La vârsta de 15 ani, Fecioara Maria a fost încredințată de către preoții templului bătrânului Iosif, ca unui ocrotitor al fecioriei ei. Maria, floarea templului a rămas veșnic floarea vieții fără pată.
După nașterea Fiului său, Fecioara împlinește toată legea iudaică, astfel că în Sf. Evanghelie sunt surprinse venirea ei la templu în a 8-a zi după naștere, mai apoi la 40 de zile de la naștere pentru a închina pruncul. Însoțită de Iosif, pleacă cu pruncul în Egipt de teama lui Irod și se întorc în Nazaret după moartea acestuia.
Fecioara, în nemărginta sa smerenie, rămâne în umbră tot timpul misiunii pământești a Mântuitorului. La picioarele crucii pe care era răstignit Fiul ei, se încheie viața de strânsă unire între Maica și Fiu. Odată cu Cinzecimea, lucrarea Născătoarei de Dumnezeu se încheie: ,,scara de la Pământ la Cer a stabilit scopul împăcării omului cu Dumnezeu, realizânduse îndumnezeirea omului.”
Adormirea Sfintei Fecioare
„E timpul să te iau la mine, mamă! Așa cum ai umplut pământul și pe cei de pe pământ, tu cea cu dar dăuită. Tot așa bucură acum și pe cele cerești!” Cu aceste cuvinte Fiul își cheamă Mama în Împărăția Cerurilor, pentru ca să se unească Creatorul cu creatura.
Adormirea Maicii Domnului surprinde împlinirea legii naturale a firii. Aceasta a murit ca om, părtașă cu noi la îndumnezeire, dar mai presus de noi prin exemplu- prin exemplul vieții, prin harul căpătat înaintea tronului dumnezeiesc. Ea e vârful laudelor, al cinstirilor.
Maica Domnului-mijlocitoarea
Este cunoscut de către toți creștinii faptul că Maica Domnului este mijlocitoare înaintea tronului ceresc. Rugăciunile înălțate cu smerenie către Maica Domnului sunt aduse ca jertfă înaintea lui Hristos. Ea a înaripat nădejdea celor aflați în sufeință și a întărit curajul lor în lupta cu greutățile vieții.
„Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
Maica Domnului vine grabnic în ajutorul celor ce năzuiesc la ea cu credință. De multe ori, însă, Preacurata Fecioară picură în inimile noastre dragoste si bucurie in momentele cele mai grele, arătând astfel iubirea sa de Mamă față de noi toți. Tot așa s-a întâmplat adesea în închisorile comuniste. Ioan Ianolide consemnează că într-un an, de Crăciun, aflându-se alături de Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, acesta i-a mărturisit următoarele: “În noaptea asta am privegheat. Așteptam sa vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine.
Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbracată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus: ”Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi.
Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm! Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
„Regină peste îngeri”
Închei șirul cugetărilor mele cu versurile lui Mihai Eminescu, geniul romantic care a reușit să surprindă în poezia lui minunea vieții și frumuseția Reginei îngerilor, Preacurata Fecioară Maria.
„Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curate
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,Marie!”