La mijlocul săptămânii trecute, domnul Kyriakos Mitsotakis, premierul Greciei, s-a speriat de bombe. La propriu. În drum spre București - unde urma să participe la Congresul Popularilor Europeni - s-a oprit la Odesa.

A văzut acolo, la fața locului, ce înseamnă războiul chiar dacă frontul era la mai bine de o sută de kilometri. O dronă rusească a atins o țintă la câteva sute de metri de locul unde Zelenski organizase o conferință de presă comună. Premierul grec era transfigurat. Teama i se citea pe față cum s-ar fi citit pe chipul oricărui muritor în situația respectivă.

Chiar și când urca treptele palatului Cotroceni, pentru întâlnirea cu președintele Iohannis, parcă se temea de ceva și încerca să se depărteze în fugă. Văzuse moartea cu ochii la câteva sute de kilometri distanță și Bucureștiul i se părea nesigur. Într-un fel, avea dreptate. Era unul dintre puținii lideri politici care se apropiase de linia frontului. Cei mai mulți se opriseră la Lvov sau Kiev. Unii nu au depășit Varșovia.

Războiul se apropie de gurile Dunării

La Odesa au fost cinci victime între care o femeie însărcinată și un copil. Din cele opt drone trimise de ruși, șapte au fost neutralizate de apărarea antiaeriană ucraineană. Raidul rusesc asupra orașului care în trecut avea o importantă comunitate grecească - cu Mitsotakis în urbe - ne-a amintit nouă, românilor și Occidentului, că într-o bună zi, războiul din țara vecină ar putea trece Dunărea. Carcasele unor drone rusești, destinate porturilor ucrainene la brațul Chilia, o trecuseră deja în lunile din urmă.

Cei doi ani de război au accentuat teama de agresiune în rândul statelor care au frontieră comună cu Rusia sau Ucraina. Motivele nu sunt legate doar de actualul front din est ci au rădăcini istorice mai adânci decât jumătatea de secol de dominație sovietică. Mult mai adânci.

Scenariul de care se teme toată lumea

Dacă nu aș fi știut că afirmațiile președintelui Joe Biden privind susținerea Ucrainei - din discursul despre Starea Uniunii, de zilele trecute - n-ar fi avut caracter electoral, anti-Trump, probabil tonul acestui text ar fi fost altul. Situația de pe front - asupra căreia mă voi opri puțin mai târziu - nu evidențiază nici pe departe o posibilă victorie a Ucrainei. Cel mai optimist scenariu ar fi înghețarea actualei linii a frontului și organizarea unor negocieri de pace pornind de la realitatea din teren. Pentru Kiev ar fi vorba de un gen de compromis teritorial la care s-ar ajunge fără Zelenski, constrâns să organizeze alegeri pe care nu le va câștiga. Exemplul lui W. Churchill, care a câștigat războiul dar a pierdut alegerile în țara sa, nu este foarte departe. Zelenski însă, nu a câștigat nimic. Este drept, nici statura sa politică nu l-a ajutat.

Precizez că este vorba despre un scenariu, dar semnale care vin dinspre unele cancelarii occidentale arată că presiunea privind o pace negociată este în creștere.

Mi-e teamă că de ce ne este frică nu scăpăm

Fiecare pas în direcția încetării focului și organizării negocierilor pentru încheierea conflictului - în condițiile scenariului de mai sus - va fi interpretat de români, polonezi, baltici și finlandezi - ,,prima linie’’ - drept o reducere a nivelului de preocupare occidentală pentru securitatea aliaților orientali. În lunile următoare vom vedea dacă această concepție sau parte din ea ar putea fi luată în considerație și cum ar fi explicată de către autori, mai ales Varșoviei și Bucureștiului.

Un posibil modus operandi politico-diplomatic ar fi legat de restructurarea strategiei de descurajare continentală a NATO reconstruind-o pe baze exclusiv europene. Este o alternativă abordată de multă vreme la nivelul Alianței și Uniunii Europene dar a cărei implementare înseamnă timp, adică exact ce are Rusia și aliații nu. Se impune însă o precizare cu caracter …istoric. Încă din perioada Războiului Rece, Moscova a fost mereu preocupată de prezența americană - trupe și armament, inclusiv nuclear - în apropierea frontierelor sale europene și mai puțin de capacitatea militară a europenilor.

Nu pentru că ar fi desconsiderat-o ci pentru că europenii erau un …dușman mai mic cu care se putea trata. Fiecare în parte avea și alte raporturi cu Moscova de care depindea într-un fel sau altul. Acest aspect s-a estompat pe măsură ce dependența în discuție s-a redus - mai ales după 24 februarie 2022 - însă ar trebui luat în considerare în crearea unei noi paradigme de securitate continentală. America - cu Trump, din nou la Casa Albă - se va orienta spre locul de unde vine marele pericol pentru existența sa ca putere și acela nu este Europa ci

Oceanul Pacific, țărmul său vestic.

Desigur, să treci de la incapacitatea declarată și asumată de a furniza Kievului muniția promisă compromițându-i iremediabil acțiunile militare, la crearea unui ansamblu de forțe, independente de America - care să descurajeze Rusia - este drum lung. Primii pași au fost făcuți - înființarea Fondului European pentru Apărare, organismul de Cooperare Structurală Permanentă - iar cale de întoarcere nu există. Contraofensiva bat-o vina. A anulat doi ani de rezistență…

Contraofensiva ucraineană de anul trecut s-a încheiat cu ocuparea unui teritoriu de 370 km pătrați din ce luaseră rușii înainte, în timp ce aceștia din urmă au ocupat sau reocupat 857 km pătrați. Adică, doi pași înainte și trei inapoi pentru Kiev. Obiectivul era însă ambițios: blocarea forțelor rusești în mai multe segmente ale frontului și pătrunderea, prin Mariupol și Berdiansk, spre coasta Mării Azov separând Crimeea de teritoriile ocupate de Moscova în nordul peninsulei. Rușii au zădărnicit planurile Kievului organizând o arhitectură defensivă structurată pe mai multe nivele cuprinzând câmpuri de mine, șanțuri antitanc, fortificații de ciment armat. Apărarea a prevalat în fața unei contraofensive care s-a împotmolit din lipsă de muniții, viziune tactică deficitară și efective subdimensionate.

În Marea Neagră, lucrurile au stat exact invers. Ajutorul occidental pentru Kiev - dronele, rachetele Stealth, Storm Shadow și Scapl-EH – și-a dovedit eficiența în fața marinei ruse. Aici, succesele au contat mai puțin pentru că după mai bine de un secol și jumătate de război modern, infanteristul dă tonul victoriei.

Trump și ,,faliții’’ noștri, europenii de pe extremă

Și în Ucraina, Kremlinul pariază pe ,,factorul timp’’ dar mai puțin pe timpul european și mai mult pe cel american, care în viziunea lui Putin, are o altă dimensiune. Realegerea lui Trump în noiembrie ridică un mare semn de întrebare privind angajamentul Americii în Europa în general și în Ucraina, în special. Declarațiile sale din perioada când locuia la Casa Albă, reiterate recent în contextul campaniei electorale, dovedesc că este decis să acționeze în spiritul expresiei America first.

Chiar dacă nu s-ar transforma în fapte concrete, aceste aserțiuni ar fi suficiente pentru a submina credibilitatea Alianței Nord-Atlantice în fața unui Kremlin tot mai sigur de sine și mai agresiv.

Timpul își pune amprenta și asupra Europei. Partide de dreapta cu componente filoruse între principalele lor curente interne - menționez doar Alternative fùr Deutschland, Adunarea Națională în Franța - vor influența, în urma succesului la urne, modul de cristalizare a unei poziții comune UE în fața Moscovei. Aici vorbim de investiții în sectorul apărării, construirea unui complex militar-industrial european și a unei structuri de apărare europene având la dispoziție instrumente de lucru adecvate. Să nu uităm că în cadrul NATO sunt două guverne - la Budapesta și Bratislava - care, într-un fel sau altul, s-au pronunțat împotriva sprijinului militar european pentru Kiev.