Cotropiți de bulbucelile vieții noastre politice, n-avem stare să ne uităm și dincolo de hotare, în lumea largă, unde se petrec evenimente care, mai devreme sau mai tîrziu, asemenea valurilor oceanice în cazul unei bărcuțe, ne vor clătina și pe noi. Dacă nu chiar ne vor răsturna. Unul dintre aceste evenimente rămîne turneul european al președintelui Chinei, Xi Jinping, pentru a promova proiectul masiv de infrastructură numit și inițiativa „Belt and Road” („Brâu /Centură și Drum”). Pe 23 martie 2019 liderul chinez a fost prezent la Roma unde s-a întâlnit cu liderii politici italieni. Pe 24 martie 2019, la Monaco, Xi s-a întîlnit cu prințul Albert și președintele Emanuel Macron. A urmat momentul triumfal: Pe 25 și 26 martie președintele Xi s-a întîlnit la Paris cu Emmanuel Macron și cu Angela Merkel și Jean-Claude Juncker. Această vizită istorică mi-a amintit că în 1999, în volumul Un pesimist la sfîrșit de mileniu, am publicat un eseu despre Fenomenul de amploare planetară numit A doua trezire a Chinei. Îl reproduc aici pe post de comentariu la vizita președintelui Chinez în Europa.

Quand la Chine s’éveillera... / le monde tremblera” (Cînd China se va trezi / Lumea se va cutremura).

Plecînd de la acest dicton, atribuit lui Napoleon, cunoscutul sinolog Alain Peyrefitte a scris și publicat în 1973 volumul Quand la Chine s’éveillera. Cum ne sugerează și titlul, cartea se vrea un șir de ipoteze despre ce se va întîmpla cu lumea în clipa cînd China se va trezi. 23 de ani mai tîrziu, în 1996, Alain Peyrefitte va scrie și va tipări volumul La Chine s’est éveillée (China s-a trezit). Titlul n-are nevoie de prea multe lămuriri.

China s-a trezit.

Țara cunoaște un ritm de dezvoltare amețitor.

De acest lucru m-am convins eu însumi de-a lungul călătoriei în China, în noiembrie 1996. Într-o noapte, pe una din străzile celebre ale Shanghaiului, Nanjing, am asistat la un spectacol fascinant. Priveam un excavator încărcînd într-un camion dealul de moloz care fusese, în urmă cu doar cîteva minute, un lanț de prăvălii. Pe locul gol urma să se ridice un zgîrie-nori. Acel banal excavator, cîntat în anii noștri staliniști și în anii chinezești ai lui Mao, de cultura proletcultistă, se mișca atît de rapid încît, reprodus pe micul ecran, lăsa impresia unei accelerări în studio a imaginii. M-am rupt cu greu de la acest incredibil spectacol și-am luat-o către faleza Shanghaiului, purtînd numele celebru de Bund.

La întoarcere, peste vreun sfert de oră, locul devenise deja teren viran. Judecînd după rapiditatea preparativelor, mai mult ca sigur, dacă aș fi revenit dimineața, aș fi dat peste un prim etaj ridicat deja. Această incredibilă viteză a dărîmării vechiului pipernicit, insalubru, și a înălțării noilor construcții, moderne, amintind de îndrăzneala zgîrie-norilor din New York și Tokio, e o realitate izbitoare a Shanghaiului din ultimii ani. Hoteluri, bănci, societăți comerciale sînt găzduite de clădiri cu zeci de etaje, multe dintre ele costînd, în parte socotite, un miliard de dolari. Peste toate se înalță Turnul Televiziunii, botezat, verbal și în scris, de Deng Xiaoping, „Perla luminoasă a Orientului”. O rachetă de beton și sticlă, țîșnind spre cer pînă la 468 de metri, cel mai înalt turn din Asia și al treilea din lume, fascinînd, noaptea, prin cele două sfere gigantice din sticlă fosforescentă în lumină roșie. Mașinăria grandorii s-a pus în mișcare în 1990, cînd Deng Xiaoping a dat semnalul saltului la un nou Shanghai: orașul-far al noului imperiu chinezesc.

Politica Chinei din ultimul deceniu stă sub semnul aforismului invocat de Deng Xiaoping:

N-are importanță culoarea pisicii. Important e ca pisica să prindă șoareci! Învățătura exprimă cum nu se poate mai bine specificul regimului din China: pragmatismul. Da, țara e condusă de partidul comunist. Asta nu înseamnă, însă, că bulevardele Beijingului sau ale Shanghaiului sînt pline de panouri cu muncitori surprinși în entuziasmul de a da cu ciocanul. Dimpotrivă, peste tot, pe margini, pe fațadele clădirilor construite în ultimii ani, întîlnești reclame occidentale, multe mai pline de fantezie, mai îndrăznețe decît cele surprinse într-o țară din Vest. Pragmatismul explică și infernalul ritm economic al țării. Specialiștii ar defini sistemul politic din China drept dictatură de dezvoltare. E vorba de aplicarea economiei de piață într-un context politic totalitar. Formula a dat roade excelente în Chile a lui Pinochet. A fost utilizată, chiar dacă nițel îndulcită, și în Coreea de Sud. Dictatura de dezvoltare și-a spus cuvîntul și în China. Chiar dacă în China nu e o dictatură militară, ci una a partidului comunist.

Acest partid încearcă o experiență unică în istorie. Pentru a smulge Rusia din veacul al XVIII-lea și a o proiecta în veacul al XX-lea, Stalin a apelat la dictatura comunistă. De la Knut pînă la țeava puștii mitraliere, regimul a îndreptat asupra mujicului rus un întreg arsenal menit a-l mîna să se istovească în mari construcții: canale, combinate siderurgice, hidrocentrale, străzi și șosele. Efortul a fost însă disproporționat față de rezultatele practice. Deși energiile naționale au fost epuizate pînă la limită, totuși Rusia n-a ajuns din urmă SUA. Partidul comunist și-a rupt dinții în spațiul economic. El a practicat economia centralizată, scoasă de sub stindardul concurenței. Partidul Comunist Chinez ține să nu repete această greșeală. El a decis să promoveze un comunism de o formulă aparte: comunismul cu față capitalistă. Astfel, în timp ce, din punct de vedere politic, China e condusă dictatorial, spațiul economic e lăsat la discreția legilor economiei de piață.

Se înșală Alain Peyrefitte afirmînd că imperiul s-a deșteptat din amorțire? E dictonul napoleonian doar o metaforă, pe care noi, opaci la poezie, o luăm drept o învățătură? Răspunsul trebuie căutat în sensurile profunde ale formulei s-a trezit. Într-adevăr, China s-a trezit. Prin aceasta trebuie să înțelegem nu atît febra modernizării, nu atît adaptarea socialismului la legile economiei de piață, dînd naștere, cum spun unii, unui caprovarzism poreclit capitalism cu față umană, cît mai ales conștiința măreției sale. Din acest punct de vedere, titlul cărții lui Alain Peyrefitte e nițel șui. Da, într-adevăr, China s-a trezit. Dar nu în anii cînd, sub conducerea genialului Deng, a prins o amețitoare viteză a dezvoltării. Trezirea Chinei a avut loc în toamna lui 1961, cînd divorțul de URSS, îndelung pregătit în culise, a devenit oficial. În volumul „Ultimul imperiu”. Secolul XXI va fi american?, Paul-Marie de La Gorce identifică ruptura dintre China și URSS cu debutul lungului și complicatului proces istoric de prăbușire a comunismului. Subiectul cărții nu-l constituie însă China. Divorțul sino-sovietic e plasat în contextul unei riguroase analize a procesului de prăbușire a comunismului, care a lăsat locul gol pentru hegemonia planetară a Americii, numită de Paul-Marie de La Gorce, „Ultimul imperiu” din Istoria Universală. Dacă ar fi stăruit asupra despărțirii, autorul s-ar fi văzut obligat să evidențieze drept cauză principală trezirea Beijingului. E deja un adevăr al istoriei contemporane faptul că divorțul dintre China și URSS și-a avut punctul de plecare în tresărirea de orgoliu a imperiului simbolizat de Dragon.

Proclamînd dreptul fiecărei țări de a-și alege singură calea de trecere de la capitalism la socialism, China și-a cerut dreptul de a nu mai sta în umbra unei puteri hegemonice. Aceasta deoarece ea se trezise. Prăbușirea URSS a făcut superfluă bătălia Pekinului împotriva pretențiilor de hegemonie ale Moscovei. Acum, China pare a se trezi din nou. Nu în sensul preconizat de Alain Peyreffitte – cel de modernizare, de dezvoltare uluitoare – ci în cel propus de Paul-Marie de La Gorce: iritarea față de ifosele unei alte puteri: SUA. În 1996, China a cunoscut un best-seller. Poartă titlul „Cînd China spune nu”. Deși criticată oficial, cartea s-a bucurat, în China, de o audiență uriașă. Ținta ei? Denunțarea hegemoniei americane. O bătălie împinsă pînă acolo încît autorii consideră societatea chineză superioară celei americane. Chiar în prefața cărții, semnatarii susțin că un copil chinez e superior unuia american prin faptul că, spre deosebire de micul cetățean al SUA, el, prichindelul chinez, își poate permite să fure mere.

China s-a trezit întîia oară împotriva hegemoniei URSS. Acum s-a trezit a doua oară. Împotriva hegemoniei SUA. Urmare a primei treziri a Chinei, URSS și-a pierdut locul de hegemon al spațiului comunist. Va determina cea de a doua trezire a Chinei pierderea de către America a rolului de stăpîn pe moșia planetară? Această întrebare și-o pun deja liderii americani.

Parcurgînd cartea lui Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard (Marea tablă de șah), rămîi surprins de aroganța americană. Studiul celebrului analist are drept fundament ipostaza Americii de unică superputere, de cel mai mare imperiu din istoria omenirii. Celelalte puteri ale lumii, mai mari sau mai mici, sînt tratate cu dispreț: de la Rusia, considerată ca slăbănoagă, pînă la Germania, fixată drept cumințită după două eșecuri în acest secol. Față de o singură țară de pe Glob aroganța lui Brzezinski se moaie pînă la a deveni ușoară teamă: China.

Lucidul analist american crede că la orizont se ridică amenințătoare, după prăbușirea URSS, umbra unui alt mare imperiu. Un imperiu care-și are capitala la Beijing. În consecință, Brzezinski e de părere că America nu-și poate permite orice față de China. Că Statele Unite ale Americii trebuie să ajungă neapărat la un dialog cu această putere care crește de la o zi la alta, animată nu numai de o dinamică economică și demografică ieșită din comun, dar și de un naționalism cu mult mai mare decît cel al Rusiei.

Zbigniew Brzezinski nu e singurul american care și-a dat seama că, în fine, China s-a trezit!

Și că există riscul ca lumea să se cutremure.