Azi mi s-a confirmat din nou că sunt un mediocru. Că în ciuda lecturilor, a anilor trăiți, nu am înțeles nimic din miezul lumii. Nu pricep, de pildă, cum oameni inteligenți — unii chiar prieteni la care țin mult, creștini ortodocși, care merg la biserică, care-și fac semnul crucii onest, — pot ajunge să se bucure de uciderea unui om.

Cum pot celebra asta ca pe o izbândă, ca pe o victorie, cu zâmbetul liniștit al celui care se simte îndreptățit? E clar că sunt un mediocru, fiindcă mediocrul, nu înțelege. Mă uit la ei și simt că îmi scapă o cheie esențială a realității: ce fel de Evanghelie citesc ei, ce fel de Dumnezeu invocă, ce fel de inimă le bate în piept, dacă moartea celuilalt poate fi prilej de sărbătoare?

Ori poate că tocmai aici e tragedia: faptul că nu există nici o cheie, nici o logică, ci doar o prăbușire a spiritului sub greutatea fricii și a urii. Și atunci, dacă ei, mai inteligenți, mai cultivați ca mine mai încrezători în credința lor, pot ajunge să ridice paharul în cinstea unui asasinat, ce-mi rămâne mie, mediocrului, decât să rătăcesc, neputincios, prin îndoiala mea?

Mă simt tot mai singur: un om care nu știe, care nu poate accepta să transforme crima în ritual. Și singura mea putere, dacă am vreuna, e să nu mă opresc aici, cu scrisul acesta, ca să nu devin și eu, fără să-mi dau seama, unul dintre „adevărații credincioși” ai urii.