Ca să ajungeţi la cetatea Râşnov, trebuie să faceţi faţă unui urcuş de zece minute prin pădure. Însă drumul este unul plăcut, iar plimbarea devine haioasă încă de la început: intrarea în pădure este oprită pentru maşini de o secure medievală pe post de barieră, desprinsă parcă din desenele animate cu Asterix şi Obelix. Iar din loc în loc, pe marginea drumului, sunt coşuri de gunoi inedite, în formă de turnuri cu creneluri.
Ajunşi la cetate, veţi trece printr-o poartă mare de lemn, în spatele căreia se deschide o panoramă asupra Râşnovului, cu locuinţele sale vechi, ordonate la linie, acoperite de ţiglă maronie. La marginea oraşului se întind fâşii de câmpuri verzi cultivate, iar în depărtare se zăresc crestele acoperite de zăpadă ale munţilor.
Zidită în stâncă, cetatea ţărănească a Râşnovului a fost ridicată în evul mediu, la sfârşitul secolului al XIII-lea, de locuitorii de acolo pentru a se adăposti şi apăra în timpul invaziilor.
Între 1211 şi 1225, Ţara Bârsei a fost stăpânită de cavalerii teutoni, interval în care au fost aduşi în regiune şi primii colonişti saşi. Se pare că ei erau originari de pe malul stâng al Rinului, din aşezarea „Rosenau”, aflată în posesiunea ordinului teuton. Astfel, denumirea germană „Rosenau”, Valea Trandafirilor, poate fi o explicaţie pentru faptul că, încă din evul mediu, trandafirul a fost ales ca emblemă a Râşnovului.
În timpul marii invazii a tătarilor din 1241, Ţara Bârsei a fost pustiită, iar locuitorii Râşnovului s-au hotărât să construiască o cetate în care populaţia să se refugieze. Deoarece a fost ridicată de locuitorii Râşnovului, i s-a spus cetate ţărănească. În 1335, în timpul unei noi invazii a tătarilor, cetatea a rezistat atacurilor.
Construită din piatră şi cărămidă, cetatea are ziduri înalte de cinci metri, iar grosimea lor ajunge şi la un metru şi jumătate. Atât zidurile, cât şi turnurile şi casele erau acoperite cu ţiglă pentru a preveni incendiile provocate de asediatori.
Din punctul cel mai înalt al cetăţii se zăresc o puzderie de turnuri şi turnuleţe ascuţite, împrăştiate prin cetate. Din cauza reliefului accidentat, nici zidurile nu urmăresc o linie dreaptă, ci coboară, urcă sau formează colţuri înguste. Astfel se explică şi aspectul zimţat şi neregulat pe care îl are cetatea atunci când este privită din şoseaua care leagă Braşovul de Bran.
Cetatea era un fel de oraş în miniatură, în care existau locuinţe şi ateliere. Înăuntrul ei nu se afla însă un castel sau o locuinţă mai impunătoare. Acum, Casa Fierarului, a Tâmplarului sau a Sticlarului, meseriile care erau cele mai întâlnite printre râşnoveni, au fost transformate în magazine de suveniruri.
Curtea interioară a cetăţii este brăzdată de cărări înguste, din piatră, ce şerpuiesc printre casele acoperite cu ţiglă. Felinare prinse în zidurile înalte şi îngălbenite străjuiesc drumurile.
Terenul din interiorul cetăţii este destul de accidentat, aşa că trebuie să vă uitaţi pe unde păşiţi, mai ales deoarece scările din lemn montate par destul de şubrede. În rest, locul este paşnic. Numai câteva lănci uitate prin curte, o cuşcă mare din fier, o poartă grea cu ţepi ascuţiţi şi un ciudat instrument de tortură mai amintesc de trecutul agitat al regiunii.
Pentru a face faţă unui asediu îndelungat, în curte a fost săpată o fântână, între anii 1623 şi 1640, la o adâncime de 98 de metri. Legenda spune că ea a fost săpată, timp de 15 ani, de doi prizonieri turci cărora li s-a promis în schimb eliberarea la terminarea lucrării. De fapt, ea a fost amenajată de meşteri saşi tocmiţi de primăria Râşnovului.
Turiştii care vor să ofere ceva cetăţii pot planta într-un mic scuar din curtea interioară un fir de trandafir. În schimb, numele său va rămâne scris pe o plăcuţă, alături de floarea sădită.