Este greu să ne imaginăm, ca un om cu o viață relativ reușită, ajuns la un nivel superior de împlinire, să aleagă pierzania, sub orice formă s-ar manifesta ea, fie apucatul unui drum pe care i se prăbușesc toate realizările, fie de-a dreptul sinuciderea, curmarea din proprie voință a unei vieți care după toate datele este cât se poate de senină și reușită. „I s-a urât cu binele!”, „I-a luat Dumnezeu mințile!”, sunt doar câteva din exclamațiile care pot fi auzite în urma veștii aiuritoare. După asemenea fracturi greu de înțeles și mai greu de explicat nu rămâne decât misterul din dosul întrebării „Ce l-o fi apucat?” Asta, atunci când tragedia fracturează destine individuale, cel mult familii și pe apropiații autorului actului consternant. Cu atât este mai de neînțeles, atunci când gestul care duce la pierzanie nu este al unui biet muritor, poate cu mințile pierdute brusc, fără avertismente simptomatice, ci ale unor popoare.
Când vorbim despre gesturi sinucigașe ale unor popoare, uluiala trece la scara istoriei, și rămâne ca descifrarea cauzelor acestor momente de tragice inflexiuni să pice în sarcina istoricilor. Așa cum este acela în care democrații constituțional așezate decid exact pe căile constituționale asigurate de sistemul democratic să treacă la dictaturi. Când s-a petrecut în Istorie așa ceva? De multe ori, dar mă voi referi doar la două exemple, unele care pe mine m-au uluit și m-au făcut să nu dau doi bani pe adagiul „Vox populi, vox Dei”. Să vedem!
În anii `30 ai secolului trecut, Germania lui Adolf Hitler a cunoscut patru referendumuri, absolut corect desfășurate și consemnate statistic la sutime. În baza acestor patru referendumuri, poporul german a constituit cu un entuziasm cvasi-unanim premisele a tot ceea avea să se întâmple, punea temelia nu doar a propriului dezastru, ci al unei lumi întregi.
Primul Referendum a decis retragerea Germaniei, în 19 septembrie 1933, din Liga Națiunilor. Scorul a fost unul lipsit de orice echivoc: au votat „Da” 95,08% dintre cei 96,27% cetățeni care s-au prezentat la vot.
Al doilea Referendum, desfășurat la 19 august 1934, i-a acordat lui Adolf Hitler puteri discreționare, în sensul în care prerogativele de cancelar și cele de președinte au fuzionat. Astfel, din 95,7%, cetățeni care s-au prezentat la urne, 88.1% au decis ca Adolf Hitler să devină Führer und Reichskanzler.
Al treilea Referendum a fost organizat la 29 martie 1936 și el a decis reocuparea militară a Renaniei, precum și Lista unică de Partid pentru ocuparea fotoliilor de parlamentari în Reichstag doar de către naziști și oaspeții lor. Ocazie cu care, din 99% cetățeni prezenți, 98,8% au fost de acord să fie reprezentați în Parlament doar de către naziști și ai lor, totodată s-au arătat de acord cu încălcarea Tratatului de la Versailles, care prevedea demilitarizarea Renaniei.
Al patrulea Referendum, desfășurat în 10 aprilie 1938, a cerut poporului german părerea cu privire la ocuparea Austriei, care fusese deja anexată cu o lună înainte, în 12 martie. Rezultat clar și de această dată: Anschluss-ul, așa cum s-a numit anexarea Austriei, a fost aprobat de 99,1% din cei 99,95% cetățeni germani prezentați la vot.
Ei, Germania lui Hitler, alt popor, alte obiceiuri, disciplina aia, a lor, poate vă spuneți. Bine! Să venim mai pe la noi.
În baza Plebiscitului din 24 februarie 1938, în cadrul căruia a fost votată o nouă constituție, numită Constituția din 1938, Regelui Carol II i-au fost acordate puteri excepționale. În baza acestora, monarhului i s-a permis să-și subordoneze toate instituțiile statului și să dizolve toate partidele politice din România. Câteva zile mai târziu, în 31 martie 1938, în baza noilor prerogative, Carol II a decis printr-un decret-lege ca „toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă și care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt și rămân dizolvate”. În consecință, locul pluralismului a fost luat de partidului unic, numit Frontul Renașterii Naționale, adică de partidul Regelui.
Așa s-a născut ceea ce poartă numele de Dictatura Regală, o perioadă absolut nefastă, cu grave consecințe în Istoria României. Ei bine, această Constituție a fost votată de 4.297.221 de cetățeni cu drept de vot, adică de 99,87% din cei 4.303.064 care s-au prezentat, era să zic la urne. Nu, nu a fost la urne, pentru că voința civică a fost exprimată „prin declarațiune verbală înaintea biroului de votare”. Doar 5.843 de cetățeni români au înțeles că se află în fața nașterii unei dictaturi și s-au exprimat împotrivă.
Ambele cotituri istorice, cea din Germania lui Hitler și cea din România lui Carol II, au fost rodul instrumentelor democratice și al mai mult decât largilor voințe populare. Ambele au dus la dezastre, evident, mai cu seamă prima. Din această perspectivă, pentru că ambele au fost produse prin voința populară, fără ca inițiatorii să-și camufleze intențiile, ele pot fi numite acte suicidale. Cum a fost posibil, cât de oarbe pot fi popoarele? Nu am răspunsul!
De incapacitatea mea de a găsi un răspuns nu mă salvează decât faptul că nici marele prozator Marin Preda nu a găsit unul. Iată cum a dat scriitorul glas mirării sale în fața acestor gesturi de sinucidere istorică, în volumul „Delirul”:
„Ornitologii români au descoperit în Delta Dunării o pasăre cu penaj roșu și cu comportament bizar: vulpea îi mânca în fiecare an ouăle și îi punea, în lipsa ei, pietre în cuib, pe care ea, apoi, le clocea toată vara fără să simtă că sunt pietre. Ca să salveze specia, ornitologii au gonit vulpea.
Atunci pasărea, spre uluirea acestor specialiști care o supravegheau de departe cu binoclurile, a început să țipe cuprinsă de o stranie isterie și și-a spart ouăle cu ciocul, bătând din aripi și dansând demențial. Ce era cu ea? Ce instinct obscur o împingea astfel spre dispariție? De ce voia ea să nu-și mai supraviețuiască? Cine putea să știe? Natura voia s-o elimine și nimeni nu putea interveni ca această poruncă a ei să nu se înfăptuiască…”
Să fie la fel și cu popoarele? Să fie vorba și în cazul lor - atunci când le apucă gesturi în masă, precum cele pomenite mai sus - despre urmarea ca în transă a unei porunci mai presus de rațiune și de instinctul de supraviețuire? Cum spuneam, nu știu răspunsul și nici nu am găsit unul satisfăcător nicăieri.