Romanul Cei opt munţi de Paolo Cognetti, cîștigătorul celei de-a XVI-a ediții a Premiului Strega, cel mai prestigios premiu literar din Italia, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, în traducerea Ceraselei Barbone, și este disponibil și în format digital.
Romanul semnat de Paolo Cognetti a obținut, totodată, Premiul Strega Giovani, acordat în urma votului elevilor între 16 și 18 ani, din 50 de licee din Italia și din străinătate.
Romanul a fost vîndut în peste 20 de țări încă înainte de publicare, creînd senzație în lumea editorială.
Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.
„Un roman cu suflul puternic al unei cărţi clasice, care apare în universul nostru literar ca un meteorit dintr-o epocă demult apusă, într-o vreme cînd întrebările majore se pun prea rar.” (La Repubblica)
„O poveste extraordinară despre prietenie şi despre ce înseamnă să devii bărbat. În tradiţia lui Jack London, Mark Twain, Ernest Hemingway şi a felului în care zugrăvesc ei natura.” (Vanity Fair)
„Recurgînd la un limbaj esenţializat, dar extraordinar de evocator şi de puternic, Cognetti construieşte un roman pe care mulţi îl consideră deja un clasic şi în care răsună ecoul maeştrilor ce l-au format, al lecturilor considerabile, al experienţei montane.” (CriticaLetteraria)
„Cognetti şi-a pus în valoare pasiunea pentru scriitorii pe care îi evocă nemijlocit – Stevenson, Twain, London, Hemingway – şi îşi găseşte vocea autentică pentru a spune povestea formării unui caracter.” (La Stampa)
Paolo Cognetti s-a născut la Milano în 1978. A urmat studii de matematică, abandonate în favoarea celor de film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul de povestiri Manuale per ragazze di successo (2004, nominalizat la Premiul Bergamo), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007, distins cu Premiul Settembrini şi Premiul Renato Fucini). Primul său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat la Premiul Strega. A mai scris volumele de călătorii New York è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano verso ovest (2014), un jurnal montan (Il ragazzo selvatico, 2014) şi volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde (2014).
Colecția „Biblioteca Polirom” este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu și numără peste 1.000 de titluri.
În pregătire:
Attila Bartis, Sfîrșitul
Fragment în premieră din cartea lui Paolo Cognetti, Cei opt munți
Vîrful de patru mii de metri al acelei veri trebuia să fie Castor. Tata şi cu mine escaladam unul pe an, pe masivul Monte Rosa, pentru a încheia frumos anotimpul cînd eram deja foarte antrenaţi. Continuasem să merg pe gheţar și să suport consecințele acestui fapt: doar că mă obişnuisem să‑mi fie rău şi indispoziția să facă parte din acea lume la fel ca trezitul înainte de ivirea zorilor sau hrana deshidratată de la refugii sau croncănitul corbilor de la mare altitudine. Genul ăsta de mers pe munte nu mai avea nimic aventuros. Însemna, în mod necruțător, să pui un picior după altul şi să‑ți verși maţele pînă în vîrf. Detestam să fac asta şi de fiecare dată mă trezeam că detest şi deşertul acela alb, şi totuşi eram mîndru de înălţimile de peste patru mii de metri pe care le cuceream şi de tot atîtea probe de curaj. În 1985 marker‑ul negru al tatălui meu ajunsese pînă la Vincent, în ’86 la Gnifetti. El considera piscurile alea un antrenament. Se interesase la cîţiva medici şi era sigur că răul de munte urma să‑mi treacă pe măsură ce creşteam, aşa că, în trei sau patru ani, am fi putut ţinti spre lucruri serioase, ca traversarea culmei muntoase Lyskamm sau creasta stîncoasă a muntelui Dufour.
Dar despre Castor, mai mult decît creasta cea lungă, îmi amintesc seara de dinainte petrecută în refugiu, noi doi singuri. O farfurie de mîncare, o jumătate de litru de vin pe masă, alpiniştii aşezaţi lîngă noi discutînd între ei, feţele înroşite de oboseală şi de soare. Gîndul la ziua următoare crea în încăpere un soi de reculegere. În faţa mea tata răsfoia cartea de oaspeţi care la refugiu era lectura lui preferată. Vorbea bine germana şi înţelegea franceza, şi, din cînd în cînd, îmi traducea un fragment din limbile Alpilor. În carte, cineva se întorsese pe un pisc după treizeci de ani şi îi mulţumea lui Dumnezeu. Altcineva resimţea absenţa unui prieten care nu era acolo. Asemenea lucruri îl emoţionau, aşa că a luat pixul şi s‑a alăturat acelui jurnal colectiv.
Cînd s‑a ridicat ca să umple iarăşi carafa, am tras cu ochiul la ce scrisese. Avea un scris înghesuit şi nervos, care era dificil de descifrat dacă nu‑l ştiai. Am citit: Sunt aici cu fiul meu, Pietro, în vîrstă de paisprezece ani. Vor fi ultimele zile ca şef de echipă, fiindcă în scurtă vreme mă va trage el în sus. Prea puţin îmi doresc să mă întorc în oraş, dar iau cu mine amintirea acestor zile ca pe cel mai frumos refugiu. Semnat: Giovanni Guasti.
În loc să mă emoţioneze sau să mă facă să mă simt mîndru, cuvintele acelea m‑au scos din sărite. Găseam ceva fals şi sentimental în el, o retorică a muntelui care nu corespundea realităţii. Dacă acolo sus era un paradis, de ce nu rămîneam să locuim la munte? De ce luam cu noi un prieten care se născuse şi crescuse acolo? Şi dacă oraşul îi făcea tatei atîta silă, de ce îl obligam să trăiască acolo împreună cu noi? Iată ce aș fi vrut să‑l întreb pe tata. Şi pe mama, apropo. Cum de sînteţi atît de siguri că știți ce e bine pentru viaţa altuia? Cum de nu vă apucă îndoiala că poate ştie el mai bine ?
Dar cînd tata s‑a întors, era foarte bucuros. Era prima zi din cele trei libere, o vineri de august din cei patruzeci şi cinci de ani ai lui, şi stătea într‑un refugiu alpin cu singurul lui fiu. Luase încă un pahar şi l‑a umplut pe jumătate pentru mine. Poate, în închipuirea lui, acum că creșteam şi scăpam de răul de munte, din tată şi fiu ne‑am fi transformat în altceva. Tovarăşi de echipă de alpinişti, cum scrisese în carte. Tovarăşi de băutură. Poate că, într‑adevăr, aşa își imagina că o să fim peste cîţiva ani, aşezaţi la o masă la trei mii cinci sute de metri, bînd vin roşu şi studiind hărţile potecilor, fără nici un alt secret.
— Cum stai cu burta ? m‑a întrebat.
— Destul de bine.
— Şi picioarele ?
— Foarte bine.
— Perfect. Atunci mîine ne distrăm.
Tata a ridicat paharul. Am făcut‑o şi eu, am gustat vinul şi am simţit că‑mi plăcea. În timp ce‑l înghiţeam, tipul aşezat lîngă noi a izbucnit în rîs, a spus ceva în germană şi m‑a bătut cu palma pe spate, ca şi cum tocmai aş fi intrat în marea familie a bărbaţilor şi el mi‑ar fi spus bine ai venit.
În seara următoare ne‑am întors la Grana ca veterani ai gheţarului. Tata cu cămaşa descheiată, rucsacul pe un umăr şi mersul şchiopătat din cauza băşicilor de la picioare; eu flămînd ca un lup, fiindcă imediat cum coboram la altă cotă, stomacul meu îşi dădea seama că e gol de două zile. Mama ne aştepta cu o baie caldă şi cina pe masă. Mai tîrziu ar fi venit momentul poveştilor: tata încercînd să descrie culoarea gheţii în crevase, ameţeala în faţa pereţilor nordici, graţia cornişelor de zăpadă pe creste, şi din toate acele imagini eu aveam amintiri neclare, tulburate de greaţă. De obicei tăceam. Învăţasem deja un fapt în faţa căruia tata nu se resemnase niciodată, anume că e imposibil să transmiţi celor rămași acasă ce simți acolo sus.