”Îmi păstrez poziția bipedă, indiferent de împrejurări. Eu nu o ard cu tefeliștii și cu neomarxiștii!” (Mirel Curea, la Antena 3) M-a urmărit câteva zile mesajul lui Crin Antonescu, nu pentru că ar fi conținut vreo revelație politică, nici pentru că ar fi deschis vreo ușă nouă în înțelegerea mecanismelor puterii, ci pentru că, fără să vrea, a pus în cuvinte o fisură veche, adâncă, o linie de separație care nu mai ține demult de partide sau doctrine, ci de o dispoziție interioară, de o poziție existențială în fața lumii.

Când dl Antonescu îi spune dlui Cristian Tudor Popescu: „eu sunt un învins, dumneavoastră ați câștigat întotdeauna”, nu vorbește doar despre el și despre destinul său politic, ci trasează, aproape cu o simplitate crudă, harta unei jumătăți de popor care nu se regăsește în niciuna dintre marile sărbători electorale, care nu s-a simțit reprezentată nici atunci când a fost invocat Ion Iliescu, nici când a fost aclamat Traian Băsescu, nici când a fost investit Klaus Iohannis, nici când a fost mitizată Laura Codruța Kövesi, nici când este ridicat astăzi pe umeri Nicușor Dan.

În această tabără a „învinșilor” mă recunosc fără ezitare, nu cu revoltă, nu cu resentiment, ci cu o liniște care s-a așezat în timp, ca un fel de sediment greu, dar stabil, pe fundul unei ape tulburi. Nici eu nu i-am dorit, nici eu nu i-am așteptat, nici eu nu m-am entuziasmat în jurul niciunuia dintre acești „câștigători” succesivi - pornind de la Iliescu, trecând prin sceleratul Băsescu și ajungând la Nicușor Dan - , iar faptul că am rămas mereu pe margine, privind cum se schimbă decorurile și actorii fără ca piesa să devină vreodată suportabilă, a ajuns să nu mai fie o rană, ci o condiție asumată.