Cărţile semnate de dictator sau cele cu „Omagii” aduse „geniului” său costă mii de euro pe internet. „Afacerea” ar fi pornit de la un enigmatic cumpărător german.
Cărţile cu „Omagii” aduse, în anii comunismului, lui Nicolae Ceauşescu sau cele scrise de alţii şi semnate de dictator şi-au găsit fără probleme locul pe piaţa capitalistă: unele sunt scoase la vânzare, pe internet, la preţuri de sute sau mii de euro. Românii care le vând spun că lumea nu se înghesuie să le cumpere, însă ei tot mai speră, doar-doar or avea ceva valoare.
Anticarii mai vechi au o explicaţie pentru entuziasmul acestor vânzători de „opere” de tristă amintire. Totul pare să fi pornit de la un legendar cetăţean german, despre care umblă vorba că ar fi dat sute sau chiar mii de dolari pe un volum din „Omagiu”, imediat după căderea regimului. Cetăţean german a cărui identitate s-a pierdut, ca în orice legendă frumoasă, printre cărţile prăfuite din anticariate. De atunci, câţiva capitalişti veroşi au stabilit preţul acestor cărţi la sume fabuloase.
Aşa se face că, după momentul crucial al decăderii operelor scrise de alţii şi semnate de „geniul din Carpaţi” (când românii cuprinşi de euforia libertăţii din decembrie 1989 au rupt cărţile-simbol, le-au ars sau le-au folosit pozele pentru a lua în râs dictatura) „omagiile” şi „operele” ceauşiste au luat cu avânt calea capitalismului, lăsând piaţa liberă să le stabilească „valoarea”. Să vinzi „Partid, Popor - O singură voinţă”... „Vând Omagiu lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Politică, 1973 - 2000 E”, „Vând Ceauşescu Nicolae - Opere vol. 3 şi 9 - 700 E”, „Vând Epoca Nicolae Ceauşescu, Strălucita afirmare a României în conştiinţa lumii (album), Bucureşti 1988 -1000 E” sau „Vând Partid Popor - O singură voinţă (album) Bucureşti 1986 - 700 E” sunt câteva dintre anunţurile pe care Cătălina Harninţe, din Călăraşi, le-a postat, anul trecut, pe internet. Volumele făceau parte din biblioteca părinţilor, care, aşa cum descrie femeia, „le strângeau atunci când alţii le rupeau şi le ardeau. Ce au aruncat alţii, ei au luat”. În ideea că vor valora cândva ceva. „Dar până acum nu am primit decât vreo trei telefoane de la oameni interesaţi”, recunoaşte femeia. „Şi nu ca să le cumpere, ci ziceau că şi ei au astfel de cărţi şi voiau să ştie cu cât le dau eu, ca să pună şi ei un preţ”, spune Cătălina Harninţe.
Colecţia ei de cărţi semnate de Ceauşescu a rămas intactă pentru că părinţii „au lucrat cu partidul”. Poate că de asta ea poate spune: „Pentru mine, cărţile astea sunt şi amintiri plăcute, dar şi neplăcute”. I-a venit ideea de a le vinde pentru că stăteau degeaba prin bilbliotecă şi pentru că au ajuns şi la urechile ei zvonurile cum că ar fi apărut dintr-o dată cumpărători plini de bani, colecţionari excentrici de mărturii din comunism, ori nostalgici cu avere, gata să dea între 700 şi 1.000 de euro pe un volum cu titlu în limbă de lemn.
Ca anunţul ei sunt alte câteva mii, postate de români care speră să scoată ceva de pe urma „operelor alese”. Lecturi obligatorii, cândva.
OPINIE DE SCRIITOR
„Colecţionari (...) înguşti la minte”
Scriitorul Radu Paraschivescu, „pe atunci un simplu profesor de engleză, nemembru de partid”, nu se miră că volumele dedicate dictatorului au ajuns să coste bani buni. „Există tot felul de colecţionari pe lume. Unii excentrici, alţii înguşti la minte. Unii strâng cutii de Cola, alţii tuburi de deodorant folosite de fotbalişti. Calitatea de colecţionar nu garantează un IQ ridicat. Şi mai e ceva. Văd o mulţime de oameni cu tricouri cu Che Guevara. Oamenii aceştia ori nu ştiu cine a fost respectivul, ori practică o bravadă stângofilă respingătoare. Şi-atunci, dacă avem tricouri cu Che Guevara, de ce n-am avea şi comerţ electronic cu operele lui Ceauşescu? Doar s-au făcut şi reclame cu el”, spune scriitorul. Paraschivescu mărturiseşte că nu a avut astfel de cărţi în bibliotecă. I s-ar fi părut „o glumă de prost-gust”, care l-ar fi descalificat. Pe de altă parte, el crede că vânzătorii şi cumpărătorii actuali de „opere alese” vor avea parte de o surpriză care s-ar putea să-i mai tempereze: „Din câte ştiu, va apărea în curând o antologie a ruşinii care, într-un fel, dezvăluie acelaşi lucru ca «Omagiul »: cine au fost rapsozii lui Ceauşescu, dar mai ales cine a năpârlit după 1989, devenind apărător al agorei şi ambasador al democraţiei. În momentul când va ieşi, cred că foamea de «Omagiu» se va diminua”.
D’ALE ANTICARIATULUI
„Prost e cel care dă banii pe ele, nu cel care le vinde”
„Omagiile” aduse în scris lui Ceauşescu sau „Operele” dictatorului mai stârnesc, pe lângă speranţa unui câştig uşor, şi zâmbetele anticarilor bucureşteni. Aceştia se arată veseli când aud la ce preţuri au ajuns aceste cărţi.
La anticariatul din Librăria Mihai Eminescu, de pe Bulevardul Magheru, anticarul spune, ironic: „Prost e cel care dă banii pe ele, nu cel care le vinde. Eu nu am aici, dar nu mi se pare normal ca unii să dea şi 4.000 de euro pe hârtia asta igienică”. De fapt, el cataloghează comerţul cu astfel de „opere” ca fiind clădit mai mult pe un mit. „Imediat după Revoluţie, se spunea că a cumpărat un neamţ «Omagiul » cu câteva sute de dolari. Dar eu cred că e mai mult o legendă, nimeni nu ştie cine e neamţul ăla. Se lăuda un anticar. Sincer, cred că ăştia care vând cu mia de euro mizeriile astea sunt nişte ţepari. Că doar n-or fi cărţi legate în piele, unice în lume”, spune anticarul.
Misteriosul neamţ
Ciudatul cetăţean german amator de cărţi ceauşiste pare să fi intrat în pământ odată cu achiziţia fabuloasă. Cel puţin asta reiese din relatările anticarului Dumitrescu, pe care l-am găsit undeva la Universitate. „Nu cumpără, dom’le, nimeni cărţi din astea. Cică a luat un neamţ, ziarist la AFP, după Revoluţie, un volum cu sute de dolari. Şi de asta pun ăştia preţuri din astea. Dar nu le ia nimeni, vă spun eu...”, zice Dumitrescu, anticar de mai bine de 40 de ani.
Că era neamţ cel care a declanşat mania nu pare să încapă îndoială. O ştie şi un alt coleg de chioşc de-al domnului Dumitrescu. Dar el spune, mai în glumă, mai în serios, că misteriosul cetăţean străin care l-ar fi făcut fericit pe unul dintre anticarii vremii era nimeni altul decât „cancelarul german de atunci”.
„Omagii” pentru zile negre Cu sau fără cumpărători nemţi, din relatările bătrânului anticar Bogdan, tot de la Universitate, cărţile astea, cu preţuri de colecţie acum, au avut o soartă meritată în zilele Revoluţiei. Din momentele de decădere a „operelor alese”, anticarul Bogdan spicuieşte: „În zilele alea, au intrat în sediul CC mai mulţi manifestanţi care au aruncat de la balcon cu multe cărţi din astea. Apoi, mulţimea s-a dus şi cred că le-au luat femeile astea de mătură strada. De ars, n-am văzut să le ardă. Dar erau doi tineri, aici, la pasaj, care strigau la lume să vină să-şi ardă carnetele de partid împreună cu ei. Apoi, mi-a povestit unul că a dat pe bani buni un volum din Omagii, că avea mai multe. Dar, între timp, le dăduse pe celelalte la casat. Şi s-a dus la Jilava, că acolo sunt topite, în nişte cazane mari, cărţile duse la casat şi a văzut cum aruncau ăia «Omagii» şi «Opere alese» cu furca”.
Atunci i-a părut şi omului rău că n-a păstrat „valoarea” prin casă.
Din câte spune bătrânul Bogdan, cei care se arată mai des interesaţi de cărţile astea ar fi nostalgicii după vechiul regim. „Ăia care merg an de an la mormânt la Ceauşescu”. Şi la urma urmelor, anticarul Bogdan recunoaşte: n-or valora cărţile „lui Ceauşescu” chiar mii de euro - „Ăia de le dă aşa sunt ţepari!” -, dar a păstrat şi el pe acasă vreo două volume. Pe care le-ar da cu vreo două milioane unul. Până una-alta, le ţine pentru zile negre, când s-or arăta de mare ajutor.
INSTALAŢIE SANITARĂ
Cum a ajuns portretul tovarăşului Ceauşescu la toaletă
Pe 23 decembrie 1989, tânărul scriitor (pe atunci, în devenire) Jean-Lorin Sterian a urmărit la televizor, împreună cu părinţii săi, în apartamentul lor din Constanţa, cum a picat regimul comunist.
Avea 13 ani şi ce a înţeles în acele momente a fost să se ducă şi să rupă portretul lui Nicolae Ceauşescu dintr-un almanah - acelaşi portret, obsesivul portret cu care începea orice carte semnată de „întâiul tovarăş” - şi să-l lege cu sfoară, în vasul de la toaletă. „Şi a stat poza aia în WC multă vreme”, spune scriitorul. Un protest la adolescenţă
A fost ceea ce el ar putea numi acum, peste ani, una dintre primele „instalaţii” artistice. Sau un mic protest la adolescenţă, faţă de simbolurile comuniste. Şi cărţile, slavă Domnului, aveau destule din astea.
„Cu siguranţă, am făcut asta în semn de dispreţ şi ură faţă de regim. Eram destul de mare, înţelegeam ce se întâmplă. Ţin minte cărţile alea cu coperţile roşii, absolut imposibil de citit. Şi că erau citate din ele la şcoală, pe pereţi, peste tot”. „Instalaţia” lui Jean-Lorin Sterian a fost interpretată de membri familiei ca micul lui protest de adolescent. S-a râs. Deşi nu a fost de râs atunci chiar tot timpul, nici măcar pe malul mării, la Constanţa. Blocul familiei Sterian se afla foarte aproape de clădirea Securităţii din oraş. În zilele acelea, peste tot circulau „veşti” cu „terorişti”. Apoi cineva a murit. „Un băiat de la mine de la şcoală a fost ucis stupid, de un glonţ care a lovit parbrizul maşinii. Un accident. Era mai mic ca mine cu vreo doi ani”, povesteşte Jean-Lorin Sterian. „Marketizarea” istoriei, o răzbunare dulce
Scriitorul nu-i învinovăţeşte pe cei care vor să scoată acum, la atâţia ani de la Revoluţie, bani de pe cărţile cu amintiri din dictatură.
„Bine, nu este justificat nici să se vândă cu sute de euro. Pentru că nu sunt chiar rarităţi. Erau editate în cantităţi uriaşe, era o producţie masivă. Chiar mă gândeam când eram mic cum de poate Ceauşescu să scrie atâtea cărţi şi să fie şi acolo, şi acolo, şi acolo, la televizor. Apoi am aflat că nu le scria el de fapt”, spune scriitorul.
Potrivit acestuia, faptul că simbolurile comuniste sunt privite astăzi de unii ca simboluri pop-cult ţine de „cicatrizare”: „Eu sunt foarte fericit că Muzeul de Artă Contemporană este în Casa Poporului, de exemplu. E o răzbunare dulce a istoriei această marketizare a unor simboluri dintr-o perioadă neagră”.