Mort în lagărele comuniste, profesorul Alexandru Filipaşcu a enunţat, cu puţine şi simple cuvinte, cel mai frumos sentiment din lume.

Profesorul Alexandru Filipaşcu ar fi împlinit anul ăsta 110 ani. S-a născut într-o zi de 20 aprilie, în comuna Petrova din judeţul Maramureş. Familia Filipaşcu avea origini nobile, care mergeau până în veacul al XIV-lea. A preferat preoţia, în marea sa iubire pentru Dumnezeu şi oameni, iar la 27 de ani a fost hirotonisit preot de către episcopul Iuliu Hossu. Urmând tradiţia preoţilor din Ardeal, fie ortodocşi sau greco-catolici, de a se implica în viaţa politică, Alexandru Filipaşcu s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc. La sfârşitul anului 1948, odată cu unificarea Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă, profesorul Filipaşcu revine la ortodoxie şi preia catedra de Istoria Bisericii Române la Institutul Teologic Universitar din Cluj. Aici a activat până la 16 august 1948, când a fost arestat de Securitate şi trimis într-o colonie de muncă de la Canal (lagărul Poarta Albă), pentru cinci ani, pentru “activităţi duşmănoase” împotriva regimului comunist.  La scurt timp, pe 20 decembrie 1952, la ora 16.10, după cum scrie în certificatul de deces, deţinutul Alexandru Filipaşcu moare subit în lagăr, motivul oficial trecut în hârtii fiind "uremie postsepticemică". O viaţă era curmată brutal de un regim care înţelegea să suprime fizic o generaţie inteligentă şi devotată, care construise România Mare.  La momentul arestării, Securitatea a confiscat şi manuscrisul unei enciclopedii dedicate familiei Filipaşcu, dar nu a reuşit să confişte cea mai frumoasă poezie de dragoste, reluată de urmaşii profesorului într-una din cărţile sale: “Reveniri în timp”. În carte, soţia personajului principal îi lasă acestuia, pe birou, o scrisoare-bilet: “Dragul meu, te iubesc! Lasă-ţi grijile în prag şi aşteaptă să mi le împărtăşeşti. Te iubesc! Paştele nostru va fi frumos şi liniştit. Te iubesc. Avem tot ce ne trebuie! Te iubesc. Eşti tot ce am mai mult pe lume! Te iubesc”. Pentru nişte vremuri ale întunericului, ale delaţiunii generalizate şi morţii “subite”, Filipaşcu enunţase cu puţine şi simple cuvinte, cel mai frumos sentiment din lume: dragostea, un parfum alungat departe de gunoiul epocii comuniste. Anii în care Alexandru Filipaşcu scria cea mai frumoasă declaraţie de dragoste nu sunt foarte îndepărtaţi, dar unora le pare că şi astăzi dragostea pare la fel de puţin prezentă. Lucru care ar putea să îl confirme tot pe un personaj de-al lui Filipaşcu care, la un moment dat, oftează: “Pe-atunci lumea stătea pe loc, iar azi e prea grăbită”.