DC Comics a anunțat că fiul legendarului Superman va avea o idilă cu prietenul său cu părul roz, în numărul din noiembrie al revistei de benzi desenate.

Pentru cei care am prins momentele în care femeile îi cădeau ca secerate în brațe timidului Clark Kent vestea vine ca ”o pasăre, un avion”, ca să parafrazăm replica de început a primelor episoade, dar pentru publicul de astăzi e un gest de tulburătoare normalitate. Nu m-am putut abține și am pus ”tulburătoare”, semn al vârstei mele, chiar dacă nu am prins lansarea lui Superman, în 1938.

Dacă sunteți atenți la ce se întâmplă astăzi în lumea din jurul nostru observați că Superman nu face decât să fie luat de valul corectitudinii pentru a nu risca să fie ”canceled”, așa cum pățesc și vor mai păți alți supereroi. Cred că asta-i așteaptă pe mai toți.

Unii or să spună ”Și ce dacă!”, sugerând că asta e o temă marginală, dar se înșeală. Când esența acestei dispute duce la ”războaie culturale”, cum a caracterizat președintele Franței confruntarea cu Ungaria, nu mai e vorba de teme marginale, ci de adevărate ”pietre de hotar” în definirea unei perioade.

Așa că relația fiului lui Superman cu un băiat cu părul roz e doar un pas dintr-un drum lung, alți pași fiind notele care însoțesc difuzarea filmului ”Pe aripile vântului”, ecranizarea Annei Karenina cu o protagonistă afro-americană, decapitarea de către Henric al VIII-lea a unei Anne Boleyn ne-caucaziană, arderea benzilor desenate cu Asterix și Tintin în care erau folosite stereotipuri despre nativii americani.

”Tulburătoare” a fost și trăirea pe care am avut-o când fiică-mea mi-a recomandat un serial bun, Bridgerton. M-am uitat într-o seară și am văzut cum Regina Angliei e o mulatră și cum un african face furori în saloanele și budoarele din Marea Britanie victoriană.

Contradicția flagrantă dintre film și adevăr a trezit în mine un instinct pedagocico-paternal și am vrut să-i explic fetiței că nu a existat nicio regină mulatră, că poate e nedrept, că e greu de acceptat potrivit convingerilor de astăzi, dar că asta e situația și că trebuie să o ia ca atare, pentru că nu le mai putem schimba. Se uită la o poveste și atât, nu la o pagină de istorie.

Nu cred că mi-a dat mare atenție și cred, de asemenea, că în mintea ei a rămas sămânța adevărului pervertit, machiat.

Am lăsat lucrurile așa, poate și fiindcă nu am armele necesare să lupt cu giganții imaginii. Armele mele sunt cărțile, filme vechi, documentare, lucruri lipsite de orice altă strălucire în afara adevărului. Adevărul așa cum l-am învățat eu.

Până la urmă, fiecare generație este supusă unui asalt de ne-adevăruri, de istorii rescrise pentru a plăcea ochiului.

Istoria Franței nu o găsești în aventurile muschetarilor sau în iubirile vicontelui de Bragelone, doar frânturi din ea. Vestul Sălbatic nu e ”fotografiat” în basmele lui Karl May, dar, cumva, generațiile cărora le-au încântat copilăria au găsit calea de a discerne ce e poveste și ce e adevăr în ele.

Problema mea este dacă generația actuală va găsi această cale sau va ridica din umeri și va zâmbi amabil când un îmbătrânit ideologic, ca mine, va spune ”ai văzut ce pățești dacă taică-tu se schimbă de haine în cabinele telefonice”?