„Ocolul Pământului în şapte luni şi o zi”, un voiaj de inițiere sau călătoria impusă de părinți pentru că Principele Carol se căsătorise în secret cu Zizi Lambrino?

„Ocolul Pământului în şapte luni şi o zi” de General C. Găvănescul este cronica detaliată a călătoriei Principelui Carol, viitorul Rege Carol al II-lea al României, în jurul lumii, în anul 1920. Prin intermediul povestirii unuia dintre participanții la pasionanta expediţie, cititorul îl însoţește pe Principele Carol, pe măsură ce va parcurge volumele acestei serii, pe mai multe continente, pe mare şi pe uscat, în Grecia, Egipt, Ceylon, India, Indochina, China, Japonia, Statele Unite ale Americii.

De la fastul ceremoniilor oficiale, la pitorescul locurilor vizitate, cronica lui Găvănescul este o poveste despre curaj, spirit de aventură şi curiozitate faţă de celălalt, despre patriotism, simţul datoriei şi prietenie. Este epopeea unui vlăstar regal plecat într-o călătorie iniţiatică. Este o amintire preţioasă despre lumi dispărute şi despre felul în care era, cândva, România onorată în lume.

Constantin Găvănescul (1871-1942) s-a născut în localitatea Găvăneşti, județul Buzău, într-o familie de răzeși. În 1891, a absolvit Liceul Militar din Craiova, apoi își continuă studiile la Şcoala Militară de Infanterie din București. Intră în rândurile armatei române în 1893, cu gradul de sublocotenent. Avansează treptat în grad, obținându-l în 1917 pe acela de general de brigadă. În calitate de şef al misiunii militare atașate pe lângă Principele Moștenitor Carol, generalul Găvănescul face o călătorie de studii în Egipt, în India, în Extremul Orient și în Statele Unite ale Americii, între 20 februarie 1920 și 21 septembrie 1920. Voiajul acesta prilejuiește scrierea  jurnalului de călătorie, „Ocolul Pământului în șapte luni și o zi”.

Pentru prima dată, Editura Corint oferă versiunea integrală şi revizuită a acestui nepreţuit memorial de călătorie. Miercuri, la Librăria Cărturești Verona (Bulevardul Pictor Arthur Verona nr. 13), la ora 18.00, cititorii sunt invitați să descopere lumea alături de Principele Carol.

Iată un fragment generos din volumul care prezintă ... aventurile Principelui Carol în jurului lumii. Începem cu Egiptul.  

„După câteva minute de convorbire cu persoanele oficiale prezente, mergem spre tren, care aşteaptă chiar la stânga companiei de onoare. Trenul special ce ne este pus la dispoziţie se compune numai dintr-un vagon de serviciu, un vagon-salon, un vagon-restaurant şi un vagon clasa I. Ne luăm ziua bună de la toţi, trecem printre două rânduri de poliţişti, înşiraţi până la tren şi îmbrăcaţi în ţinută de gală, şi ne urcăm în vagonul-salon. În momentul când trenul se pune în mişcare, încet, se dă din nou onorul, compania prezintă armele, iar muzica cântă imnul nostru. Toţi cei rămaşi pe peron salută în tot timpul cât trenul trece prin faţa lor. Prinţul, de la fereastră, le răspunde la salut.

Populaţia împestriţată, ca culori, ca figuri, ca haine stă îngrămădită în afara gării, în lungul liniei trenului, ţinută acolo de poliţişti şi jandarmi,

 

şi se uită cu ochi curioşi la noi. Mulţi dintre ei salută şi toţi, făcând aceasta, mormăie cuvinte neînţelese pentru noi, din care totuşi se poate prinde, din când în când, câte un Allah. Mare parte dintre ei ridică braţele în sus, şi apoi se înclină adânc, parcă ar face o binecuvântare sau o închinare. Un italian voinic agită cu putere pălăria şi strigă cât îl ţine gura: „Evviva la Romania! Evviva la Romania!” Îi trimitem o salutare şi el atunci strigă şi mai tare: „Evviva Il Principe! Evviva la Romania!”

Frumusețea și bogăția Nilului

„Pornim la drum, prin deltă, spre Cairo. Vedem un peisagiu de o rară frumuseţe şi care se desfăşură pe dinaintea ochilor noştri ca un film de cinematograf. Peste tot sunt păduri de palmieri, cactuşi şi ficuşi. Sunt unele ocuri care, ca aspect, se aseamănă cu ale noastre; dar câtă muncă se pune aci, pentru a putea obţine ceva de la pământ. Neapărat că Egiptul, graţie mâlului şi apelor Nilului, este o ţară prin excelenţă fertilă, dând chiar două recolte pe an. Dar pentru a pune în valoare bogăţia mâlului şi apei au trebuit făcute uriaşe lucrări de irigaţie. Tot pământul este brăzdat de şănţuleţe care duc apa şi mâlul la mare depărtare şi fac cultivabilă toată regiunea de-a lungul Nilului, pe o lărgime de 8-12 km. La noi, însă, în ţara binecuvântată de Dumnezeu, pământul este arat, şi nici aceasta prea sistematic, rudimentar chiar; se aruncă sămânţa cam la întâmplare şi iese un rod de te minunezi, şi mai ales te minunezi după ce ai văzut şi în altă parte cum se petrec lucrurile.

 

Fără să vreau, privind câmpurile lor cu culturi, îmi vin în minte lanurile noastre de grâu, întinse cât vezi cu ochiul, legănându-se ca şi valurile mării, la adierea vântului de primăvară şi de vară. Câmpiile de aur subpământean ale Californiei sunt transformate în aur supraterestru, în ţară la noi. Ce mândru mă simt de ţara mea!

Trenul merge repede şi ne duce prin interiorul deltei. Deodată văd nişte moviliţe de pământ, parcă ar fi nişte moşoroaie mari sau bordeie de animale, făcute numai cu pământ, îngrămădite unele în altele şi închizându-se unele pe altele. Acesta este un sat de ţărani egipteni, de felahi. Mă uit cu milă! Pot locui, oare, acolo oameni? Pot trăi acolo fiinţe cu raţiune? Mă cutremur şi mă gândesc tot la ţara mea, la ţăranul nostru, ale cărui căsuţe, mici este adevărat, sunt însă curat spoite în alb, aşa că înfloresc la lumina soarelui. Curticica şi grădiniţa lui au, în ele, totul ce trebuie pentru gospodărie. Este o deosebire mare între ceea ce văd aici şi ceea ce este la noi în ţară. Vedem, în drumul nostru, copii, câte doi-trei pe câte un măgăruş care trepăduieşte liniştit pe drumul ars de soare, ca şi cum nu ar avea nimic în spate. Vedem femei îmbrăcate în negru, de la cap la picioare, şi cu un lung văl ce le acoperă toată faţa şi cade, legănat de vânt, până aproape de călcâie. Unii ronţăie în gură trestie-de-zahăr, din care rup, cu dinţii, cu un adevărat deliciu; alţii stau lungiţi, nepăsători, la umbra cactuşilor sau palmierilor şi smochinilor; pe când alţii îşi conduc turmele de capre sau cirezile de cămile, mergând legănat şi încet, ca şi cum viaţa omului ar fi o vecinicie, cât lumea.

Văd colo un cimitir. Mormintele sunt nişte coşciuge mari, ca şi sarcofagele, făcute însă aci din pământ ars sau din cărămidă de lut. Nicio altă indicaţiune, cum e crucea la noi. Numai nişte moşoroaie de pământ, înşirate cam fără rost, fără ordine, unele lângă altele, la umbra unei livezi de palmieri.

Un şir de femei, care par nişte umbre, cu feţele acoperite de doliul ce le cade în jos, până la pământ, merg drepte, cu paşi mărunţi, ducând fiecare pe cap câte o mică sarcină de buruieni, de plante uscate, sau de crăci de palmieri, căzute pe jos. Sunt „lemnele” cu care să-şi gătească fiertura. Atunci bag de seamă că regiunea toată este aproape complet lipsită de „lemn”. Altele duc apă în urcioare mari, ţinute în echilibru pe cap, de te miri cum de nu le scapă jos.

Se vede, de departe, că ne apropiem de un oraş mare. Se văd bisericile lor, geamiile, cu minaretele spoite în alb lucitor. Este Damanhur, unul dintre marile centre ale deltei. În marginea oraşului, înainte de a intra în gară, observăm un mare câmp cu soldaţi şi corturi înşirate. Este o tabără. Soldaţii îmbrăcaţi în alb fac un contrast foarte plăcut cu culoarea feţei lor, arsă de soare sau chiar neagră. Sunt soldaţi indigeni, majoritatea din Egiptul de Sus. Unii îşi curăţă armele, alţii fac instrucţie. Un grup îl văd că sapă, lucrând pământul.

Trecem repede şi intrăm în gară, în care nu ne oprim. Pe peron zărim, în fugă, lume multă care priveşte curioasă cum trece trenul cu înaltul oaspete. Lume multă îngrămădită la un târg. Mergem acuma de-a lungul unui canal, sau mai bine zis între două canaluri. Unul dintre ele este împietrit,cu malurile regulat făcute şi bine întreţinute; de altfel, acesta este şi cel mai mare. Celălalt are malurile aproape naturale, pe ici pe colo surpate. În ambele este apă suficientă pentru a umple sumedenia de canaluri mai mici, ce pornesc în toate direcţiunile, ca şi o pânză de păianjen, ducând cu ele mâlul dătător de viaţă ţării. Cât vezi cu ochiul, în dreapta şi în stânga căii ferate pe care mergem noi, pământul e brăzdat de canaluri ce poartă apa sfântă, care înviază totul ce întâlneşte în cale. O pustietate ce este transformată într-o regiune dintre cele mai bogate din lume.

În unele părţi, nivelul apei din canal este mult mai jos decât terenul ce trebuie irigat. Aci, apa este ridicată cu un fel de roţi, care aduc cu acelea întrebuinţate de grădinarii zarzavagii de pe la noi, pentru căratul apei. Aci, însă, animalul de tracţiune este bivolul. Colo este lume multă îngrămădită. E un bâlci mare. Sunt mii de oameni strânşi şi care forfotesc ca un furnicar.

Alţii mulţi vin pe drum, îndreptându-se înspre târg şi ducând spre vânzare vite sau alimente. Cârduri de cămile, înşirate una după alta, şi legate una de alta, poartă în spinare sarcini mari de trestie-de-zahăr sau de nutreţ pentru vite. O altă cireadă, tot de cămile, este condusă de-a-ncălare de patru inşi şi merge în grup strâns. Turme de capre se văd peste tot.

Apoi vedem femei, copii ducându-şi pe cap coşul cu cumpărăturile făcute. Alte femei poartă copilul călare pe unul din umeri, iar copilul şi-a aplecat capul şi doarme rezemându-şi-l de capul mamei lui. Felahi, ţărani egipteni, dorm pe marginea drumului, la umbra unor buruieni. Şi mereu mi-e privirea izbită de apariţia femeilor îmbrăcate în negru, care merg drepte şi care parcă îşi poartă doliul mare al libertăţii lor proprii, sau poate şi al libertăţii ţării lor iubite.

Nici nu ştiu când a trecut timpul până la ora 13.00, când ne cheamă la dejun. Onorurile le face locotenent-colonelul englez Watson, care ne însoţeşte din partea mareşalului Allenby. Serviciul la masă este făcut de către indigeni din sud, aproape negri, deşi trăsăturile feţei sunt destul de regulate. Servesc cu o mare uşurinţă şi cu o eleganţă în mişcări care ne place. Şeful lor este, însă, un francez, care le dă instrucţiuni de fiecare dată când trec pe lângă el. Sunt curat îmbrăcaţi, în alb, dar umblă toţi cu picioarele goale. Masa este bogată şi foarte bine preparată. Băuturile şi lichiorurile nu se mai termină. Bem, la sfârşit, o cafea „turcească” excelentă, care ne aduce aminte că ne găsim în Egipt, printre turci. La ora 14.45, mergem cu toţii să ne punem ţinuta de ceremonie, căci ne apropiem de Cairo, unde va avea loc primirea cea mare, oficială.

Trecem peste un canal mare, pe un pod uriaş. Începem să zărim oraşul. La o cotitură a trenului apar moscheile cu minaretele lor ce se înalţă măreţe, pe deasupra celorlaltor clădiri, şi strălucesc, la lumina puternică a soarelui, de-ţi iau ochii. Iată, colo, în fund departe, trei vârfuri ascuţite ce stau ca nişte uriaşi şi care domină şi stăpânesc împrejurimile, cât vezi cu ochiul.”

Descoperirea piramidelor

 „Sunt piramidele! Faimoasele piramide ale Egiptului se înalţă acuma în apropierea noastră, aci, lângă noi. Nu pot să-mi mai iau ochii de la ele şi, uitându-mă aşa, mi se desfăşură în minte, într-o clipă, Napoleon care vorbeşte trupelor sale: „patruzeci de secole vă privesc din înălţimile acestor piramide!” Trenul, gonind ca un desperat, trece pe lângă o pădurice şi ne ascunde vederea spre piramide. Căutându-le cu ochii, zărim iarăşi oraşul, care acuma s-a apropiat mult de noi; iar în zare vedem şirul munţilor mărginaşi ai deşertului egiptean… Acest lanţ muntos merge, aproape fără întrerupere, paralel cu Nilul, constituind limita de Apus a văii lui. Intrăm în mahalalele Cairului şi ne apropiem de gara unde va trebui să descindem.”