Editura Evenimentul si Capital

Ce înseamnă răbdarea călugărească

Mânăstirea Bistriţa în 1932
Autor: | | 2 Comentarii | 1223 Vizualizari

Părintele Ciprian Zaharia, stareţ al Mânăstirii Bistriţa între 1979 şi 2005, a contribuit decisiv la renaşterea ctitoriei a lui Alexandru cel Bun. O evocare de Dan Ciachir.

Pe 17 noiembrie 1983, la prânz, am coborât în gara din Piatra-Neamţ. La Mânăstirea Bistriţa, aflată la opt kilometri distanţă, zăpada se aşezase într-un strat subţire. După ce am trecut pe sub poarta boltită din zidul de incintă, privirea s-a oprit copleşită pe fereastra pridvorului acoperit al bisericii: părea decupată din Palatul Dogilor. La răsărit, pe linia altarului, dincolo de zidurile împrejmuitoare, urca un deal abrupt, albit de zăpadă.

Ctitorie a lui Alexandru cel Bun, Bistriţa fusese refăcută de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş – care deschisese aici o şcoală de dieci – şi de Lăpuşneanu. Pe ruinele fostului palat domnesc fusese ridicat în anii din urmă un altul, cu două niveluri şi pereţi groşi care înghiţiseră multă piatră. Comunica expresiv cu un corp de chilii de care îl lega o pasarelă de lemn. Dedesubt erau vechile pivniţe, aflate acum sub bucătărie, trapeză şi o sufragerie în care i-am fost prezentat stareţului Ciprian.

Avea 52 de ani, conducea de patru ani Bistriţa, după ce trecuse prin avatarurile Decretului din 1959, şi fusese mulţi ani econom la Secu. În încăpere era o masă de 12 persoane cu tot atâtea scaune grele în jurul ei, iar lângă soba de teracotă, o măsuţă cu două fotolii. Pe unul din ele venea să picotească uneori părintele Marchian, cel mai vârstnic monah din chinovie, născut în ultimii ani din secolul al XIX-lea. Nu făcuse niciodată focul în chilia sa, oricât ar fi fost iarna de aspră. Era duhovnic al mitropolitului şi prim sfetnic al stareţului; avea un frate mai în vârstă, de 90 de ani, colonel pensionar, care luptase pe frontul de Răsărit şi care venea uneori să-l viziteze.

În decurs de patru ani, stareţul Ciprian terminase de construit palatul, restaurase şcoala de dieci, în care înfiinţase un mic muzeu, şi angajase un sculptor să ridice în curtea mânăstirii o statuie a lui Alexandru cel Bun cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la moarte.

Înainte să ne aşezăm la masă, am intrat în palat. În stânga era o sală de primire spaţioasă, înaltă, cu grinzi de lemn în tavan, şemineu, cu icoane mari şi portrete de ierarhi pe pereţi. În dreapta uşii de lemn ferecat în metal se afla o încăpere strâmtă cu firidă, cu bibliotecă, masă de lucru şi telefon. Era biroul, pe care stareţul nu îl folosea decât câteva minute pe zi. În latura dinspre apus, la vreo 20 de metri, câteva trepte duceau spre o încăpere răspunzând la miazăzi pe o terasă largă cu vedere spre Munţii Neamţului. Am urcat la etajul întâi, în odaia unde aveam să locuiesc. O fereastră strâmtă, medievală, străpunsă prin peretele gros, proiecta în depărtare aceiaşi munţi ai Neamţului. Camera avea calorifere şi baie. Deasupra patului atârna portretul unui ierarh distins, încă tânăr, cu barba şi părul negre şi cu engolpion la gât: era Patriarhul Iustin pe vremea – 1957 – când urcase pe scaunul mitropolitan al Moldovei.

În 1983 am stat o săptămână în odaia aceea curată şi liniştită. În decurs de doi ani aveam să mai locuiesc acolo de şapte-opt ori. Mânăstirea începea în capătul de nord al satului Bistriţa, însă dincolo de zidurile de incintă, de stăreţia veche şi de gospodăria în care se înălţau grămezi înalte de lemn de foc tăiat şi stivuit, staule, hambare, fânare şi alte acareturi – dincolo de ele, o margine a comunei înainta de-a lungul unui drum nepietruit şi al unui pârâu spre pădurile compacte de brad care începeau la câţiva kilometri.

După trei zile, aşa cum credeam că se cuvine, am adus vorba de plecare. „Mai staţi, mai staţi!”, m-a îndemnat stareţul. Îl întâlneam la masa de prânz, la care mai mult se prefăcea că mănâncă, şi uneori şi la aceea de seară, când revenea din biserică de la slujba de vecernie contopită cu utrenia. În a cincea zi în care mă aflam la Bistriţa mi-a spus că mă simpatizează călugării întrucât mergeam şi la biserică. Primul monah cu care discutasem pe aleile mânăstirii era un tânăr de vreo 30 de ani, părintele Iustin, care mi-a mărturisit pasiunea sa pentru mecanică şi pentru tehnică. I-am reţinut o observaţie: „Omul din ziua de azi moare ca o găină. Pentru că nu pricepe sensul existenţei, al vieţii…”. Peste un an, părintele Iustin a fost numit de stareţ egumen al Schitului Tarcău. L-am reîntâlnit în Bucureşti, în 1991 sau 1992, cu actele pregătite pentru plecarea la Athos şi cu pasiunea pentru tehnică neştirbită.

La Bistriţa erau 20 de călugări. Pe doi dintre ei, aproape octogenari, părinţii Hrisostom şi Martinian, i-am privit cu atenţie la masa luată după Liturghia de duminică împreună cu soborul mânăstirii. Impuneau prin ţinută şi distincţie. Erau licenţiaţi ai Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi prieteni. Au trecut la cele veşnice unul după altul, în primii ani de după 1990.

LIVE VIDEO Halep joaca ACUM la dublu pentru un succes ISTORIC

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI