Ce frumos a fost golul lui Zyncenko… Sincer, m-am bucurat că Anglia nu a reușit să învingă Ucraina în preliminariile pentru Euro 2024 la Wroclaw, în Polonia.
Sunt un popor necăjit, iar dacă ar fi câștigat ar fi fost o mică bucurie, atât de necesară unui popor greu încercat. Am fost întotdeauna și de la început, de partea lor. Cu toate astea nu pot să înțeleg atitudinea politicienilor ucrainieni față de noi, românii și de România.
Mykhailo Podolyak, consilierul președintelui Volodimir Zelenski, cere, pe X, fostă Twitter, României să distrugă dronele și rachetele Federației Ruse.
„Avem nevoie de acțiuni, nu de „tăcerea mieilor““, a scris Mykhailo Podolyak.
”Rusia își permite să folosească spațiul aerian al României și al altor vecini pentru a lansa atacuri cu rachete asupra Ucrainei pentru un singur motiv. Pentru că există tăcere”, a scris Podolyak pe contul său de X., deși Jens Stoltenberg, secretargul general al Alianței Nord-Atlantice, a clarificat incidentul de la Ceatalchioi și a precizat clar că Rusia nu a avut vreo intenție de a ataca deliberat teritoriul național al României, implicit teritoriul NATO.
Nu de mult, românii, tăcuți ca niște miei, au ”luat act muțește de o altă umilire publică. Cu ocazia Zilei Unității, într-o postare pe pagina personală de Facebook, președintele ucrainean a transmis un mesaj care vine precum o lovitură pentru românii care locuiesc în Ucraina.
„Ziua aceasta este a noastră”, a scris președintele ucrainean Volodimir Zelenski, pe Facebook de Ziua Unității. Acest lucru nu a fost însă valabil și pentru românii care trăiesc acolo, chiar dacă soldații ucraineni de origine română mor pe front contra lui Putin și pentru Ucraina, fără să aibă măcar drepturile lingvistice de pe timpul perestroikăi lui Gorbaciov…
Mai exact, în mesajul postat de liderul ucrainean sunt menționați ucrainenii, rușii, tătarii și maghiarii, dar nu și românii, deși sunt a treia cea mai mare comunitate etnică din Ucraina. Același mesaj, cu aceeași omisiune, a fost publicat de asemenea și pe site-ul oficial al Președinției Ucrainei.
Cred că nu sunt puțini români care dedicați cu inima și cu tot ce s-a putut face cauzei a poporului ucrainian, încă de la începutul acestui război nedrept declanșat de Rusia lui Putin, se întrabă pe drept cuvânt: de ce, totuși trebuie să suportăm toate aceste umilințe? De ce România tace atât de mult pe tema ajutorului pe care îl acordă Ucrainei și, oare de ce Ucraina tace și ea pe acest subiect? Ar fi greșit să învinovățim pentru umilirea noastră, întreg poporul ucrainian. „Un popor nu poate fi transformat într-un individ”, scria Jaspers.
Filosoful distinge vinovăție de mai multe feluri: penală sau juridică, politică, morală și metafizică, și se referă la responsabilitatea pentru „orice nedreptate din lume”.
Vinovăția juridică, morală și metafizică nu pot fi decât individuale: doar vinovăția politică poate fi colectivă. Este responsabilitatea pentru acțiunile oamenilor de stat la care participă indirect toți cetățenii. Jaspers afirmă pur și simplu că există o diferență între vinovăție și responsabilitate politică.
Strălucita sa studentă Hannah Arendt, va fi cea care va lămuri importanța distincției dintre vinovăție și responsabilitate, în celebra carte „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului”, unde analizează pe larg problema vinovăției și a responsabilității..
Germană de origine evreiască, Arendt a studiat filozofia cu Karl Jaspers și Martin Heidegger, s-a implicat de timpuriu în activități antifasciste și a fost nevoită să fugă din Germania, mai întâi în Franța, în 1933, și apoi din Franța ocupată de germani în Statele Unite, în 1940.
Hanna Arendt analizează tema responsabilității „omului de rând”, dar separă strict vinovăția și responsabilitatea. Vinovăția nu poate fi extinsă la colectivitate; mai mult, o astfel de extindere este de obicei doar o modalitate de a se salva de la a vorbi cu adevărat despre vinovăție. ”Acolo unde toată lumea este vinovată, nimeni nu este vinovat”.
Și atunci, totuși, cum ar trebui să privim tema recurentă umilirii României și românilor?
Despre celași lucru a fost întrebat și Ministrul de Externe al României într-un foarte mediatizat interviu destul de recent, la BBC, ”Hard Talk”, cu jurnalistul Stephen Sackur. Bogdan Aurescu a fost pus în dificultate vizibilă și într-o lumină nefavorabilă, atât el, cât și societatea românească pe care o reprezenta până nu de mult, lăsând impresia și alimentând concepții false de „pro-rusism” din partea societății noastre.
Analiza L.A.R.I.C.S. - (Laborator pentru Anliza Razboiului Informațional și Comunicare Strategică) citată stă, de altfel, sub spectrul conversației avute de celebrul jurnalist Stephen Sackur cu - pe atunci - Ministrul de Externe al României, Aurescu. În urma acestui interviu, dar și înainte, multă lume a presupus că România de fapt nu ajută Ucraina atât pe cât ar putea sau ar trebui. Că nu vrem, așa cum au spus explicit sau implicit atât de mulți și în mass media de la noi, culpabilizând din nou la modul general în mod gratuit toată societatea românească.
În urma jenantei poziții a dlui Aurescu în interviul de la BBC analiza L.A.R.I.C.S. este clară.
La sfârșitul războiului, adică atunci când nimic din toate acestea nu va mai conta, când prejudiciile de imagine pentru România vor fi fost deja făcute și imposibil de corectat, când societatea românească va fi fost deja ostracizată și din afara țării și din interior, așa cum deja se face, că ar fi „pro-rusă” și „anti-ucraineană”, narațiuni false. Dar de ce riscăm noi toate aceste impresii negative, prejudicii de imagine la nivel internațional și de ce acceptăm acestea? De ce, atunci, nu se face public odată în mod concret tot ajutorul uriaș pe care România îl acordă Ucrainei? De ce să nu cerem și noi recunoașterea internațională așa cum au dobândit-o Polonia, Cehia, Suedia și toate celelalte țări admirate care ajută Ucraina pe bună dreptate să se opună invaziei rusești? De ce România trebuie să rămână tăcând într-un con de umbră? De ce nu solicităm și noi atât recunoaștere, cât și compensații pe măsură și avantaje de imagine și nu numai de pe urma faptului că ajutăm atât de mult Ucraina? De ce România să sufere aceste prejudicii de imagine pe plan extern și intern? Pentru ca cetățenii români să fie acuzați de „pro-rusism”? De ce? Și, mai ciudat chiar, de ce pare să îi convină perfect chiar și Ucrainei acest mod de comunicare netransparent din partea României?
Răspunsul îl formulează dna Alina Mungiu Pippidi, tot inspirându-se din interviul ratat al dlui Aurescu:
Sackur a scos la iveală că dacă România face ceva bun pentru Ucraina, ține la secret (desigur, în caz de război pot exista justificări raționale, dar în democrații e mai greu să nu spui contribuabililor că dai cinci tancuri azi, țările care anunță ce echipament militar dau nu o fac ca să îi spună lui Putin, ci pentru că sunt obligate să justifice banii, gestul). În schimb dacă facem ceva critic față de Ucraina facem în public (ne agităm cu canalul după ce ani de zile nu am făcut nimic pe partea noastră, facem gălăgie cu limba română și cu preoțimea noastră etc). Asta a vrut să demonstreze și a demonstrat. (…) Aurescu a recunoscut, candid, că nu suntem o democrație, ci un regim paternalist, unde unii care știu mai bine conduc cum vor ei, fără transparență și fără să dea socoteală, că indiferent cine câștigă tot ei conduc, deci nu au a se teme de ceva. Acesta e aliatul occidental România, o republică a serviciilor secrete, în care secretul e politică de stat și lumea e de două feluri: inițiații și ceilalți.
Găsiți acest rușinos interviu aici:https://www.bbc.co.uk/programmes/m001knjf
Îmi amintesc cu câtă plăcere citeam prin 82-83 romanul lui Gyula Hernady ”Fortăreața”. Szasz Janos, prefațatorul cărții ne spunea, în linia recomandărilor partidului Comunist, al cărui membru marcant era, probabil, că scrierea lui Hernady este, în esența ei, un protest împotriva războiului și a acelora care glorifică conflagrațiile.
Cartea e cu adevărat frumoasă și merită citită. După ani întregi după 1989, în care am căutat-o în anticariate, - uitasem numele ei și al autorului -, cu ajutorul unui prieten și al unui anticar adevărat am reușit s-o re-identific, iar acum mă pregătesc s-o recitesc.
Pentru anii în care a fost ecrisă, subiectul era mai mult decât insolit. O doamnă bogată, cu nume grecesc imaginează o intreprindere pentru cei mai bogați și cei mai plictisiți oameni ai planetei. Contra unei taxe imense, aceștia erau duși pe o insulă, înarmați, iar de la un semnal, trebuiau să lupte împotriva unui grup de mercenari. Nu existau pauze, nu se putea opri acest joc al morții sau supraviețuirii, decât peste un număr de zile, așa cum fusese stipulat în contract. Jocul devenea dintr-o dată, serios, pe viață și pe moarte. Restul, reacțiile acestor oameni când își dau seama că în fața morții toate averile lor nu mai înseamnă nimic, și că trebuie să facă orice pentru a-și salva viața este însăși cartea, scrisă cu mult talent de către scriitorul maghiar. Este experiența unei lecturi fascinante.
Totuși, imaginarea unui joc de-a războiul, acest tip de ciocoi mondiali, care nu mai au emoții decât într-o aventură care presupune moartea, există și azi. Toată mizanscena de pe insula descrisă în ”Fortăreața”, tot angrenajul militar cu care Hernady ”produce” pentru cititorii săi un război în miniatură face în așa fel încât cei care citesc azi să poată aprecia atenționările în legătură cu un adevăr din ce în ce mai greu de escamotat. Acela că deasupra Lumii condusă din ce în ce mai haotic de către finanțe și multinaționale - care își aleg politicienii - din ce în ce mai proști pe care îi împing în față, la conducerea popoarelor există o boală mizerabilă. Aceea de a fi lacom. Aceea de a avea puterea care permite lăcomia supremă.
Patroana insulei și implicit a afacerii cu jocul morții, o anume doamnă Nicharchos devine azi, când războaiele sunt tot mai dese, un simbol. Cel al transformării omului într-o mașinărie pur mercantilă. Bogații ”jucători” de-a moartea și de-a războiul devin încarnări ale prostiei, lăcomiei și ignoranței, ajunse azi la cote inimaginabile. În spatele războaielor de azi, în care există în conducerea Lumii încarnări tot mai aculturale, mai lipsite de însușiri, se află politicieni dezabuzați, rod al înavuțirii ușoare, robi ai disperării prefabricate cauzată de plictiseala lor de marionete mizerabile, cu gusturi morbide și, nu-i așa, foarte, foarte moderne.
Nici egalul cu Anglia n-a fost rău pentru Ucraina. Au jucat cu dăruire. A fost un meci frumos. M-am bucurat pentru succesul lor. Stadionul din Wroczlaw a fost locul unui succes extraordinar. Pe front, mii de militari ucrainieni mureau pentru țara lor, în timp ce în uralele a 40.000 de tineri dezertori fugiți în Occident din țara lor aflată sub zodia războiului nedrept, se sărbătorea performanța Ucrainei. Despre aceste dezertări, nu vorbește niciodată dl Podolyak….Oricum, golul lui Olexandr Zincenko a fost într-adevăr, frumos…